Notre Dame de Paris

Ador această operetă. Ador această melodie... adoooor!!! Superb interpretată din toate punctele de vedere!!!


QUASIMODO



Belle

C'est un mot qu'on dirait inventer pour elle

Quand elle danse et qu'elle met son corps a jour, tel

Un oiseau qui etend ses ailes pour s'envoler

Alors je sens l'enfer s'ouvrir sous mes pieds



J'ai pose mes yeux sous sa robe de gitane

A quoi me sert encore de prier Notre-Dame?

Quel

Est celui qui lui jettera la premire pierre?

Celui-l ne merite pas d'etre sur Terre



Oh Lucifer! Oh! laisse-moi rien qu'une fois

Glisser mes doigts dans les cheveux d'Esmeralda



FROLLO



Belle

Est-ce le diable qui s'est incarne en elle

Pour detourner mes yeux du Dieu eternel?

Qui a mis dans mon etre ce desir charnel

Pour m'empecher de regarder vers le Ciel?



Elle porte en elle le peche originel

La desirer fait-il de moi un criminel?

Celle

Qu'on prenait pour une fille de joie, une fille de rien

Semble soudain porter la croix du genre humain



Oh Notre Dame! Oh! laisse-moi rien qu'une fois

Pousser la porte du jardin d'Esmeralda



PHOEBUS



Belle

Malgre ses grands yeux noirs qui vous ensorcellent

La demoiselle serait-elle encore pucelle?

Quand ses mouvements me font voir monts et merveilles

Sous son jupon aux couleurs de l'arc-en-ciel



Ma dulcine laissez-moi vous etre infidel

Avant de vous avoir menee jusqu' l'autel

Quel

Est l'homme qui detournerait son regard d'elle

Sous peine d'etre change en statue de sel?



Oh Fleur-de-Lys Je ne suis pas homme de foi

J'irai cueillir la fleur d'amour d'Esmeralda



LES TROIS



J'ai pose mes yeux sous sa robe de gitane

A quoi me sert encore de prier Notre Dame

Quel est celui qui lui jettera la premire pierre

Celui-la ne merite pas d'etre sur Terre



Oh Lucifer! Oh! laisse-moi rien qu'une fois

Glisser mes doigts dans les cheveux d'Esmeralda

Esmeralda

O altfel de explicaţie

Nu-mi place aşteptarea. Niciodată nu mi-a plăcut. Pot spune că o urăsc chiar... şi cu toate astea mereu am fost peste tot mai devreme. Sunt mai precaută din fire. Am de luat un tren? Vine la 9? La 8 şi 10 sunt în gară ... "să nu-l pierd. Dacă vine mai devreme?". Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la 1 jumate la ceas? La 1 fara 5 sunt deja acolo "Să nu mă aştepte". Am de prins un avion? Pleacă la 15.30? La 11:50 sunt acolo. "Fir-ar am ajuns devreme...dar mai bine aşa". Ok, e normal... dar urmează partea cea mai enervantă a punctualităţii: aşteptarea. De ce? Pentru că aşa cum am ajuns mai devreme fiindcă sunt o persoană foarte agitată şi neliniştită... aşa nu voi putea fi nici atentă la absolut nimic care să mă destindă, la fel mă voi uita din minut în minut la ceas şi mă voi foi de pe o parte pe alta. Degeaba îmi oferi să mănânc ceva, degeaba îmi sugerez să citesc ceva. Degeaba. Nimic nu funcţionează. Mi se instalează un gol enorm în stomac, ochii îmi stau numai spre ceas şi spre direcţia cu pricina, mintea îmi umblă numai într-acolo (chit că poate nu îmi doresc lucrul ce mă aşteaptă...dar măcar scap de stres. Oricum trebuie să se instaleze). Aşadar, dacă ştiu că urmează să se întâmple ceva, mintea mea devine ca o tablă proaspăt ştearsă pe care nu se poate scrie nimic, fiindcă nu se vede... apare abia târziu scrisul. Ah, ca să nu mai zic că, pentru ceva oricât de mărunt ... ce presupune aşteptare, deci, nerăbdare, eu nu pot dormi cel puţin în noaptea dinaintea evenimentului. Vreau doar să mă văd pe drum şi atât. Nu prea ştiu să mă bucur de peisaj sau de companie.
Cam aşa sunt şi acum. Ştiu că sunt la sfârşit, ştiu că nimic nu mai poate fi schimbat (că şi dacă ar fi... şi e nevoie să recurg la spontaneitate în situaţii limit, vai mama), nu mă mai pot concentra la absolut nimic. Mă uit la ceas continuu (în cazul de faţă la calendar). Parcă nici nu îmi pasă că mă aşteaptă ceva mult mai fain sau mai nasol. Pur şi simplu, se îmbină două lucruri ce nu îmi plac deloc şi îmi dau o stare generală subconştientă groaznică, deşi aparent mă simt foarte bine: sfârşitul a ceva (- niciodată nu mi-au plăcut sfârşiturile. Mi se par lălăieli inutile şi de cele mai multe ori previzibile. Ador când situaţiile se termină mai devreme decât a fost aşteptat... din moment ce ştii că urmează şi mai ales ce urmează... la ce să o mai lălăi? Sau şi mai rău, unii se zbat crezând că mai pot schimba ceva. Neeahh!) şi aşteptarea.
E din cauza firii mele colerice probabil. Nu am rabdare de niciun fel. Mai bine mă arunc în ceva rău, decât să mai aştept 10 minute pentru ceva bun. Mai ales dacă nu sunt sigură că acel "ceva bun" va veni.
În fine. Nu mai dau randament şi mi se pare foarte normal. Pur şi simplu sunt brainwashed. Nu sunt în stare de chestii prea mari, numai fiindcă oricât mi-ar sugera oricine, oricât ar trage oricine de mine, la ora actuală, eu sunt conştientă că nu se mai poate schimba nimic în soarta mea (până ce vine celălalt tren, cel pe care îl aştept). Aşa că degeaba mă străduiesc. Nu mă mai pot automotiva. Şi cu piciorul rupt, şi muşcată de câini... eu tot voi urca în tren, iar unde mă duc, oricum nimănui nu-i va mai păsa.
Nu e rea voinţă. E un mecanism interior aparţinând SPU, care se autodeclanşează.

I won't give up

Am descoperit prin intermediul facebook-ului o melodie tare drăguţă:


... Sunt puţin melancolică. Poate fiindcă mi-e extrem de somn, poate fiindcă număr zile, poate fiindcă am emoţii ori fiindcă deep deep inside sunt foarte fericită.
... Mi-e frică de cuvinte. Mi-e frică să le mai folosesc. Sunt malefice şi ne bagă în belele.
Mi-ar plăcea să pot surprinde în fotografii fiecare clipă din cele 5 luni rămase. Să mă privesc în oglindă şi să nu mai văd cearcăne şi oboseală...ci dorinţa de a zâmbi din teama de a nu ieşi iar ca naiba în poză.
Vreau să mă bucur de fiecare moment şi să zâmbesc continuu... să nu-mi mai pese că lumea nu mă suportă ori că le sunt antipatică. Nu-mi pasă. Chiar simt ca şi cum ar fi ultimele mele zile...


La mulţi ani şi o primăvară frumoasă tuturor!
Mai ales Octaviei (fiind ziua ei astăzi) şi Anei (fiind ziua ei mâine). Ah, şi lui Edi (tot mâine)! >:D<