Silenzio...

Sunt uneori momente de liniște... doar atât: liniște. O auzi, o simți, te cuprinde, te domină, te doboară. Nu auzi, nu vezi, nu simți, nu realizezi nimic. Decât liniște. Lumea întreagă pare ascunsă în spatele unui geam aburit... totul este vag, totul este incert și totuși... atâta liniște. Doar nuanțele de rece și cald rămân concrete. Atingi, dar nu știi ce. Formele își pierd fondul, continuitatea, concretul. Totul rămâne un abur insipid mascat de o atemporalitate teribilă.

Nimic... decât liniște. Ai vrea să reții totul. Cu ochii închiși, îți conturezi mental imaginea Lumii, mult prea neclară acum. Inima pulsează. Rămâi tu, cu tine însuți și cu gândurile - intrusul permanent.

Iar... prea multă... sttt! Oare de ce mai există vorbe, când oricum sunt doar arme împotriva propriei existențe? Trupul comunică... graiul ar trebui oprit. Ar trebui interzis. Așa am putea cu adevărat simți. Astfel ne-am putea cu adevărat purifica, am putea auzi îngerii cântând în cer, aerul suflând... am putea vedea adevărul. Am fi adevărați, am fi neîntinați.