Copilași

Mă întreb dacă există oare vreun sentiment mai înălţător decât acela de a fi părinte... îmi imaginez eu, „copil” fiind, cât de plăcut este să privești pentru prima dată niște ochi confuzi ce au să te absoarbă și să își reverse toată afecțiunea asupra ta.
În absența micilor arhitecți de suflete credeam că doar unii copii au acel ceva. Acel lucru deosebit ce te face să te pierzi, să rătăcești în tinereți și să reînvii. Acum realizez că toți copiii - independent de etnie, sex, culoarea ochilor, preferințele politice ori sportive ale mediului social în care sunt crescuți - sunt niște îngerași. Pielea lor fină și pufoasă, mireasma proaspătă, căldura sufletească... privirea, îmbrățișarea: tratament antidepresiv și nu numai.
Iubesc copiii.
Îi iubesc.

Pe toți.

Elucubraţii matinale

Mă gândesc uneori cum o singură clipă ne poate schimba întregul curs al vieţii... o privire, o respiraţie înăbuşită, o întâlnire şi, inevitabil, un cuvânt. Sunt cuvinte ce trec pe lângă noi mute. Spre altele pregetăm. Unele circulă neobservate  şi se sting cu aceeaşi neînsemnătate şi viteză cu care s-au apropiat... însă mai sunt şi acele cuvinte ce ne izbesc: slove legate, informaţii, cu totul neimportante pentru cei mai mulţi auditori, dar care pentru unul specific răstoarnă orice sistem de valori; expresii ce mai departe vor ghida întreaga existenţă a cuiva. Mai rău e când e a noastră.
Se întâmplă câteodată să trăim hipnotizaţi de ceva-ul cuiva. Să fim marcaţi. Să iubim ori să urâm fără motiv... şi chiar şi când timpul ar şterge amintirea, subconştientul să ne reamintească, să ne înjunghie cu acele cuvinte atât de stigmatizante pentru noi.

...

şi aşa se distrug personalităţi, prietenii, relaţii, vieţi.

Într-o clipă, prin cuvinte.