La începutul anului trecut, preoţii au fost atenţionaţi prin SMS că nu au voie să mai citească moliftele Sfântului Vasile, în singura zi în care ele trebuie citite în toate bisericile (respectiv 1 ianuarie). Aceste molifte sunt considerate a fi blesteme la adresa diavolului, alungând duhurile rele și vrăjile. Astfel, acest Sfânt Sinod împiedică lucrarea ortodoxiei și favorzează vrăjitoarele.
Acesta era mesajul trimis pe mobilele preotilor: “Preacucernice părinte, vă aducem la cunoştinţă că prin hotărârea Sfântului Sinod numărul 630/2011, s-a stabilit (…) că la sfârşitul Sfintei Liturghii din ziua de 1 ianuarie se va oficia slujba Tedeumului, fără a se citi moliftele Sf. Vasile cel Mare. Vă rugăm să comunicaţi prezenta hotărâre tuturor unităţilor din protoierie” Sursa: rtv.net
Ei bine, nu știu anul trecut în ce măsură s-a respectat această decizie dar anul acesta cu siguranță s-a făcut ascultare. Unii preoți au hotărât să nu le citească iar alții... au încercat să le citească și au sfârșit sugrumați în timpul citirii, de către cel blestemat... renunțând la a mai pronunța instanța blestemului. Acum, întrebarea pe care mi-o pun eu, ca enoriaș este următoarea: de ce?
-pauză- ?!?!
Am avut ocazia cu ceva timp în urmă să văd efectul acestor molifte asupra persoanelor posedate... și alungarea diavolului din astfel de persoane. Sunt incredibile, atât pentru cel posedat cât și pentru cei atinși de duhuri necurate. Desigur, contează foarte mult și puterea duhovnicească a preotului ce le citește, căci prin citirea acestor molifte se luptă cu însuși diavolul, și cu atât mai mult puterea rugăciunii colective este incontestabilă (acestea citindu-se simultan în toată țara). Dar ce ne facem când preoții Bisericilor noastre nu mai au forța și curajul necesar? Când nu sunt suficient de curați și de puternici? Cine ne va mai apăra atunci? Nimeni. Și, hai să zicem, nu este acesta cel mai teribil lucru, mai rău este că aceștia sunt oamenii ce ne conduc pe noi sufletește. Ei sunt cei care ne ajută și ne ghidează spre mântuire. Ei sunt oamenii lui Dumnezeu. Prin ei și prin puterea EXEMPLULUI lor ar trebui noi să ne temperăm, să ne modelăm, să trăim. Ori ei (și aici mă refer mai ales la cei ce au luat această decizie de interzicere a citirii moliftelor) se tem de Diavol? Slujesc lui? A intrat oare chiar atât de mult curentul despre care se vorbește ... în Biserică? Cât îi privește pe restul mirenilor ce poartă hainele Sfinte... oare nu ar putea avea niciun cuvânt de spus? Un mare Preot mi-a răspuns la întrebarea legată de citirea Moliftelor Sfântului Vasile foarte subtil: ”acel sinod s-a dat pentru cine a vrut să-l audă... dar nu toți au fost anunțați... nu toți știu... știe numai cine vrea să știe”. Păi și, acum problema este... de ce atât de mulți preoți vor să știe? De ce se reduce forța spirituală? De când oamenilor lui Dumnezeu le este frică de oameni? De când slujesc Diavolului ori le e frică să îl înfrunte?
Nu știu eu foarte multe dar... știu că martirii, mucenicii... au murit pentru Dumnezeu. Și au murit fericiți. Pe drept spune psalmistul ”(...) izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele... că de-ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat (...)” (Psalmul 50 al lui David). Și mai știu ceva... trebuie să ne fie frică NUMAI de DUMNEZEU! Și atunci, acestor oameni ai lui Dumnezeu de ce le este frică de altceva/altcineva? E oare frică de tortură? Frică de pierdere a funcției? Frică de moarte? Trist. Calitatea spiritualității noastre ortodoxe scade. Ne dorim ca mântuirea să fie tot mai ușoară. Gratis dacă se poate. Uităm că avem cruci de purtat. Uităm că fiecare trebuie să fie acolo unde are chemare. Din punctul meu de vedere, un preot fără frică de Dumnezeu este doar un popă.
... și atunci ne mai mirăm că acei preoți ce fac politică în Biserică, ce au obiceiuri rele și neplăcute Domnului sunt atacați de Diavol și pățesc ce au pățit? Și nu vorbesc povești... S-a întâmplat și anul acesta, chiar în minunatul meu orășel.
Păi cum să își blesteme domn'le stăpânul? Cum să se lase diavolul blestemat când el are grijă să aibă păpica pe masă, mașina în garaj și influență? Evident că este imposibil. Acum, Evanghelistul ne învață bine: ”Nu poți sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24).
Mi-aș dori ca acei credincioși ce au mai rămas în conștiința ortodoxiei să lupte să fie abolită acestă lege bisericească. Mi-aș dori (ca rezoluție de an nou) să existe mai mulți preoți adevărați și mai puțini popi. Mi-aș dori ca în semniarele teologice să nu mai văd bețivi, fumători și curvari, ci doar studenți cu frică de Dumnezeu, curați, creștini adevărați. Să fie puțini, dar buni! Mi-aș dori ca religia să nu mai fie doar o poveste, istorie, ceva de domeniul ”A fost odată...”
Măcar BISERICA să rămână BISERICĂ... și aici să pătrundă NUMAI cei ce vor să fie cu Dumnezeu. Dar asta nu i-ar conveni Diavolului... și atunci e normal să își bage coada în conducere, să scape de ce avea mai greu de înfruntat și să distugă încet, încet și ultimele arme ale Bisericii.
Ceea ce mă bucură totuși este existența Mănăstirilor și a celor puțini dar ADEVĂRAȚI Duhovnici, Preoți, Slujitori ai Domnului. Sihăstria rămâne o salvare...dar este individuală. Pentru noi restul, păcătoșii... monahismul. Tot monahii ne salvează... dar numai Dumnezeu ne poate salva cu Adevărat și ne poate îndruma spre ei. Mi-aș dori să Îi facem și noi munca mai ușoară.
Acesta era mesajul trimis pe mobilele preotilor: “Preacucernice părinte, vă aducem la cunoştinţă că prin hotărârea Sfântului Sinod numărul 630/2011, s-a stabilit (…) că la sfârşitul Sfintei Liturghii din ziua de 1 ianuarie se va oficia slujba Tedeumului, fără a se citi moliftele Sf. Vasile cel Mare. Vă rugăm să comunicaţi prezenta hotărâre tuturor unităţilor din protoierie” Sursa: rtv.net
Ei bine, nu știu anul trecut în ce măsură s-a respectat această decizie dar anul acesta cu siguranță s-a făcut ascultare. Unii preoți au hotărât să nu le citească iar alții... au încercat să le citească și au sfârșit sugrumați în timpul citirii, de către cel blestemat... renunțând la a mai pronunța instanța blestemului. Acum, întrebarea pe care mi-o pun eu, ca enoriaș este următoarea: de ce?
-pauză- ?!?!
Am avut ocazia cu ceva timp în urmă să văd efectul acestor molifte asupra persoanelor posedate... și alungarea diavolului din astfel de persoane. Sunt incredibile, atât pentru cel posedat cât și pentru cei atinși de duhuri necurate. Desigur, contează foarte mult și puterea duhovnicească a preotului ce le citește, căci prin citirea acestor molifte se luptă cu însuși diavolul, și cu atât mai mult puterea rugăciunii colective este incontestabilă (acestea citindu-se simultan în toată țara). Dar ce ne facem când preoții Bisericilor noastre nu mai au forța și curajul necesar? Când nu sunt suficient de curați și de puternici? Cine ne va mai apăra atunci? Nimeni. Și, hai să zicem, nu este acesta cel mai teribil lucru, mai rău este că aceștia sunt oamenii ce ne conduc pe noi sufletește. Ei sunt cei care ne ajută și ne ghidează spre mântuire. Ei sunt oamenii lui Dumnezeu. Prin ei și prin puterea EXEMPLULUI lor ar trebui noi să ne temperăm, să ne modelăm, să trăim. Ori ei (și aici mă refer mai ales la cei ce au luat această decizie de interzicere a citirii moliftelor) se tem de Diavol? Slujesc lui? A intrat oare chiar atât de mult curentul despre care se vorbește ... în Biserică? Cât îi privește pe restul mirenilor ce poartă hainele Sfinte... oare nu ar putea avea niciun cuvânt de spus? Un mare Preot mi-a răspuns la întrebarea legată de citirea Moliftelor Sfântului Vasile foarte subtil: ”acel sinod s-a dat pentru cine a vrut să-l audă... dar nu toți au fost anunțați... nu toți știu... știe numai cine vrea să știe”. Păi și, acum problema este... de ce atât de mulți preoți vor să știe? De ce se reduce forța spirituală? De când oamenilor lui Dumnezeu le este frică de oameni? De când slujesc Diavolului ori le e frică să îl înfrunte?
Nu știu eu foarte multe dar... știu că martirii, mucenicii... au murit pentru Dumnezeu. Și au murit fericiți. Pe drept spune psalmistul ”(...) izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele... că de-ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat (...)” (Psalmul 50 al lui David). Și mai știu ceva... trebuie să ne fie frică NUMAI de DUMNEZEU! Și atunci, acestor oameni ai lui Dumnezeu de ce le este frică de altceva/altcineva? E oare frică de tortură? Frică de pierdere a funcției? Frică de moarte? Trist. Calitatea spiritualității noastre ortodoxe scade. Ne dorim ca mântuirea să fie tot mai ușoară. Gratis dacă se poate. Uităm că avem cruci de purtat. Uităm că fiecare trebuie să fie acolo unde are chemare. Din punctul meu de vedere, un preot fără frică de Dumnezeu este doar un popă.
... și atunci ne mai mirăm că acei preoți ce fac politică în Biserică, ce au obiceiuri rele și neplăcute Domnului sunt atacați de Diavol și pățesc ce au pățit? Și nu vorbesc povești... S-a întâmplat și anul acesta, chiar în minunatul meu orășel.
Păi cum să își blesteme domn'le stăpânul? Cum să se lase diavolul blestemat când el are grijă să aibă păpica pe masă, mașina în garaj și influență? Evident că este imposibil. Acum, Evanghelistul ne învață bine: ”Nu poți sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24).
Mi-aș dori ca acei credincioși ce au mai rămas în conștiința ortodoxiei să lupte să fie abolită acestă lege bisericească. Mi-aș dori (ca rezoluție de an nou) să existe mai mulți preoți adevărați și mai puțini popi. Mi-aș dori ca în semniarele teologice să nu mai văd bețivi, fumători și curvari, ci doar studenți cu frică de Dumnezeu, curați, creștini adevărați. Să fie puțini, dar buni! Mi-aș dori ca religia să nu mai fie doar o poveste, istorie, ceva de domeniul ”A fost odată...”
Măcar BISERICA să rămână BISERICĂ... și aici să pătrundă NUMAI cei ce vor să fie cu Dumnezeu. Dar asta nu i-ar conveni Diavolului... și atunci e normal să își bage coada în conducere, să scape de ce avea mai greu de înfruntat și să distugă încet, încet și ultimele arme ale Bisericii.
Ceea ce mă bucură totuși este existența Mănăstirilor și a celor puțini dar ADEVĂRAȚI Duhovnici, Preoți, Slujitori ai Domnului. Sihăstria rămâne o salvare...dar este individuală. Pentru noi restul, păcătoșii... monahismul. Tot monahii ne salvează... dar numai Dumnezeu ne poate salva cu Adevărat și ne poate îndruma spre ei. Mi-aș dori să Îi facem și noi munca mai ușoară.
2 comentarii:
Un text frumos pe care as fi sperat sa nu l citesc. De ce? Pentru ca ne doare atunci cand in interiorul comunitatii de iubire, care este Biserica, se produc derapaje. Iar noi, in calitate de laicat crestin, suntem coresponsabili de tot ceea ce se petrece in Biserica, intrucat suntem coliturghisitori ai Adevarului Revelat. Critica teologica pe care o putem face este una din interiorul Bisericii, una constructiva, ce are drept reper singurul indreptar sau unitate de masura a Ecclesiei, care asigura dezvoltarea sa fireasca: Predania sau Sfanta Traditie a Bisericii. Iar atunci cand Sinodalii nostri gresesc, le reamintim sa se intoarca la Predanie, cea pe care se sprijina invatatura Bisericii. Iar aici, dogmele si canoanele sunt foarte clare. Oare Pidalionul a iesit din preocuparea Sinodalilor?
Cu multa dragoste pentru a nu sminti credinciosii, dar si cu respectarea invataturii christice, a traditiei Bisericii, sa ne rugam Bunului Dumnezeu sa insufle Duhul Adevarului asupra Sinodului nostru care rataceste intru necitirea canonica, liturgica si patristica a Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare. Pentru ca forta de iradiere a Ortodoxiei sta nu doar in centrele monahale, dar si in respectarea Traditiei Bisericii si a invataturii christice!
Amin!
Trimiteți un comentariu