Doliu

E ceva în legătură cu zilele acestea care mă face să vibrez din cel mai mic fir de păr. Poate rezonez prea puternic cu semnificația, poate ritmurile învierii mă deșteaptă... sau poate doar amintirile copilăriei sunt extrase și aduse înapoi în prim plan zilele acestea. Oricum ar fi, simt constant o vibrație. Trepidez.
Sărbătorile Pascale au avut mereu acel „ceva”... poate miresmele florale, viețile nou apărute în lume sau ouăle colorate sunt responsabile pentru emoția mea. Din păcate anul acesta săptămâna mare a fost atipică. M-am aflat într-o continuă fugă. Nu am apucat să fac nimic din ce mi-am propus, în gospodărie, însă mă bucur că am reușit să-mi satisfac măcar nevoile spirituale, zi de zi... în detrimentul celor mai mult sau mai puțin culturale.

Sunt zile ciudate. Trăiesc sentimente atât de cunoscute... și totuși atât de noi, de fiecare dată. Am vise stranii: persoane, momente, gânduri din trecut prind culoare, viață, glas. Probabil trebuie să-mi amintesc de clipele îngropate, de sufletele uitate, de bunici. Mi-e dor. În această perioadă a anului îmi lipsește bunicul cel mai mult. Încă mai am întipărită pe retină imaginea grădinii în prag de sărbătoare. Văd fereastra de la țară ce atunci îmi părea asemenea coloanei infinitului... văd zambilele din vază... văd chiar și „scufița” mea roșie, ori pantofii roșii luați special pentru noaptea învierii. Nu voi putea uita niciodată primul „Hristos a înviat!” lucid. Cea dintâi amintire a învierii... mi-e dor.

Și totuși... astăzi s-au citit 12 Evanghelii... am urmărit pas cu pas cum ne-am salvat sufletele omorând sânge nevinovat. Noi toți suntem responsabili de această crimă... astăzi murim odată cu Iisus, pentru a fi scoși din iad și-a învia.