De fiecare dată când simt ceva ce nu pot exprima, tind să încep fraza cu expresia „sunt momente când...”, însă nu reușesc să găsesc și o continuare. Știu stereotipia foarte bine... până în acel punct. Mai departe îmi este imposibil să gândesc.
Mereu când încep astfel de fraze mă opresc, fiindcă știu că nicio continuare plauzibilă nu mi-ar face cinste. Nimeni nu ar vrea să mă audă vorbind despre supărarea mea, și nici măcar eu nu sunt sigură că aș vrea să o exprim. Autocenzura este cel mai mare dușman al relațiilor sociale, dar totodată un bun prieten al debitărilor ilogice. Mă autocenzurez și astfel ajung să vorbesc despre altceva, sperând că într-un final mă voi păcăli să nu mai gândesc.
Deși știu bine ce gândesc.
Dar nu știu dacă este bine.
Din păcate viața este plină de astfel de întâmplări nefericite în care ne regăsim în fața unui mâine cu care nu vrem să ne confruntăm. Uneori ne dorim să putem vorbi, dar știm bine că nu avem cu cine. Nimeni nu este cu adevărat dispus să ne audă. Ne judecă încă dinainte de a scoate primele vorbe.
... tot mai mulți tineri vâlceni de 22 ani mor în accidente rutiere, de la Sf. Paști până în prezent. Mă întreb dacă ne-a selectat moartea pe categorii de vârstă, dacă ne așteaptă printre stropii de ploaie sau pur și simplu este o greșeală a providenței.
Îmi place să conduc pe ploaie. Dacă aș fi fost ceva mai înstărită cred că mi-aș fi ales ca în astfel de momente să mă urc pur și simplu la volan și să uit... să conduc încotro m-ar duce mașina. Probabil astfel aș ajuge la accident. Poate ar trebui să mulțumesc pentru lipsurile mele... pentru faptul că nu-mi permit să mor, că n-am bani de benzină.
Cine mă citește zice probabil că fie sunt nebună fie sunt depresivă....
... pur și simplu sunt... nici eu nu știu cum.
Sunt ...a...e....i...încorsetată. Asta e tot. Sunt prinsă de aripi și legată. Atât.
Mereu când încep astfel de fraze mă opresc, fiindcă știu că nicio continuare plauzibilă nu mi-ar face cinste. Nimeni nu ar vrea să mă audă vorbind despre supărarea mea, și nici măcar eu nu sunt sigură că aș vrea să o exprim. Autocenzura este cel mai mare dușman al relațiilor sociale, dar totodată un bun prieten al debitărilor ilogice. Mă autocenzurez și astfel ajung să vorbesc despre altceva, sperând că într-un final mă voi păcăli să nu mai gândesc.
Deși știu bine ce gândesc.
Dar nu știu dacă este bine.
Din păcate viața este plină de astfel de întâmplări nefericite în care ne regăsim în fața unui mâine cu care nu vrem să ne confruntăm. Uneori ne dorim să putem vorbi, dar știm bine că nu avem cu cine. Nimeni nu este cu adevărat dispus să ne audă. Ne judecă încă dinainte de a scoate primele vorbe.
... tot mai mulți tineri vâlceni de 22 ani mor în accidente rutiere, de la Sf. Paști până în prezent. Mă întreb dacă ne-a selectat moartea pe categorii de vârstă, dacă ne așteaptă printre stropii de ploaie sau pur și simplu este o greșeală a providenței.
Îmi place să conduc pe ploaie. Dacă aș fi fost ceva mai înstărită cred că mi-aș fi ales ca în astfel de momente să mă urc pur și simplu la volan și să uit... să conduc încotro m-ar duce mașina. Probabil astfel aș ajuge la accident. Poate ar trebui să mulțumesc pentru lipsurile mele... pentru faptul că nu-mi permit să mor, că n-am bani de benzină.
Cine mă citește zice probabil că fie sunt nebună fie sunt depresivă....
... pur și simplu sunt... nici eu nu știu cum.
Sunt ...a...e....i...încorsetată. Asta e tot. Sunt prinsă de aripi și legată. Atât.
Un comentariu:
HRISTOS A INVIAT!
Trimiteți un comentariu