Bacovia și Dumas... care este legătura?

Azi am avut o zi destul de bizară... plină de emoții combinate și trăiri încrucișate. Nu am prea înțeles mare lucru din starea mea de spirit de azi. Dacă stau să mă gândesc bine, azi ar fi fost ziua de naștere a bunicului meu, ar fi făcut 84 ani. Din păcate are deja 16 de când nu mai simte mirosul aerului proaspăt de toamnă... De asemenea, ar fi fost ziua celui ce mi-a patronat gândurile și mi-a creionat trăirile din timpul adolescenței: ziua lui Bacovia. Din fericire, pot spune că per ansamblu nu am avut o zi tocmai rea ci, dincolo de caruselul emoțional, am întreprins doar acțiuni favorabile. Cu întristări și reveniri... cred că și faptul că am citit ultimele 100 pagini din cartea lui Al. Dumas - fiul: Dama cu camelii a contribuit la înnourarea mea sufletească. Îmi plac din ce în ce mai mult dramele. Am observat acest amănunt bizar: de când am reușit să depășesc adolescența am prins un gust teribil pentru acest stil ce înainte îmi provoca plictis și poate chiar dezgust. Acum sorb cu multă implicare orice poveste reală, orice fapt de viață, orice urmă de trăire. Cu cât mai intensă, cu cât mai complicată... cu atât mai savuroasă.

femeii căreia educația nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări care o duc spre tărâmul binelui ; aceste cărări sunt durerea și iubirea. Astfel, nu trebuie să disprețuim femeia care nu este nici mamă, nici soră, nici fiică, nici soție, ci să arătăm indulgență față de cei pe care dorințele pământești i-au pierdut.

Septembrie... in sufletul meu

Dintotdeauna luna septembrie a fost una din preferatele mele. Încă o dată primesc vești bune în septembrie...

So... don't wake me up when september ends!

Sa fie septembrie mereu!

Și afară plouă, plouă...

Nu m-am putut abține. Zilele astea am fredonat continuu refrenul melodiei ăsteia:



Mă distrează teribil.
În rest, ce pot zice? În ciuda aparențelor și a insistențelor contrarii ale celor din jur, mie tot îmi place toamna... și tot am cele mai frumoase amintiri pe vreme posomorâtă! Nimeni nu poate lua asta :).

Trecutul suntem noi

Vin momente în viață când dacă privești în urmă realizezi că ai trăit atât de mult... de intens... și totuși atât de solitar. Mereu ai trecut singur prin toate. Oamenii sunt niște variabile: într-o clipă întregul nostru univers gravitează în jurul lor, pentru ca în clipa următoare să se piardă cine știe prin ce galaxii îndepărtate. Totul ține de clipă. O zi, o lună și chiar un an nu înseamnă nimic. La fel de repede se șterg, la fel de puțin valorează atunci când se transformă în trecut... și nu rămâi cu nimic, decât cu niște fiori ciudați care te cuprind când își amintești, cu imagini clandestine ce se derulează ca într-o peliculă cinematografică și cu o melodie pe fundal. Ai încheiat atât de multe capitole. S-au închis atâtea uși... acolo unde cândva îți depozitasei toată speranța.

Adolescența este atât de frumoasă. Nu îmi vine să cred că am gonit-o în grabă. Am fost într-un permanent conflict cu sursa inspirației mele existențiale. Frumusețea, tinerețea, independența, reușita... toate stau și mă privesc din trecutul adolescentin pe care mi-l uram la vremea sa. Cât de ciudată și deformată era oglinda în care mă priveam atunci... și ce dor îmi este să mă mai întorc o zi. Să regăsesc oamenii dragi, să fiu rebela pasională cu părul lung și 48 kg. Acum îmi place să cred că nimic nu s-a schimbat... că sunt doar cu vreo 5 kg mai matură, dar nu despre asta este vorba.

... e vorba că viața nu stă pe loc. Nu ne întreabă de două ori. Pentru timp noi nici nu existăm. Suntem infimi. E foarte important gustul pe care ni-l lasă amintirile și melodia ce se derulează în timpul fiecărui capitol. Dacă trăiești intens e bine. Important e ca la final să putem privi înapoi și să zâmbim. Să facem timpul să tresară, să înțeleagă că am existat.

we all have that one friend who...

Ați cunoscut vreodată persoane care oricât de tare v-ar enerva la un momentdat și oricât de mult ar contrazice prin gesturi dorințele voastre personale ... tot vă sunt simpatice? Să știți că aveți a face cu oameni pe care nu îi interesează ceva ce vă interesează pe voi, să vedeți de la o poștă că nu au cine știe ce cultură, mai fac și gafe teribile... și totuși să vă rămână simpatice? Să vă amuze stângăciile sau prostiile respective? Să nu știți dacă să vă plângeți de milă sau pur și simplu să abandonați proiectul.
De regulă așa sunt prietenii noștri. Cred că asta înseamnă prietenie... să-l iubești pe celălalt în ciuda faptului că e un idiot  socially unadapted.

.. și dacă nu ai acel prieten.. probabil că ești chiar tu :)).

Tu cum sărbătorești intrarea în Noul An?

Nu multă lume oferă vreo importanță deosebită zilei de astăzi. De ce să pozez, nici eu nu am oferit. Totuși, așa realizez ce înseamnă omul, firea noastră animalică, gregară... orientată preponderent spre mulțime, alinierea la tradiții și trenduri etc. etc. etc.
Dacă astăzi ar fi fost 1 ianuarie... majoritatea străzilor erau libere în această zi, populate doar de bieții funcționari de la 416, nevoiți să strângă urmele unui homo petrecărețus lipsit de maniere, bun simț și respect față de societatea în care trăiește. Mulțimea confetiilor, a paharelor de unică folosință împrăștiate și a sticlelor de șampanie cu urme de alcool de proastă calitate ar fi populat până la refuz drumurile. Pe șosele dominante ar fi fost femeile... ar fi fost printre singurele zile din an în care toți cei doi-trei pietoni rătăciți și probabil bulversați ar fi primit prioritate. Liniștea ar fi domnit pretutindeni. De muncit munceau doar cei nefericiți și artiștii.
 Așa este de 1 ianuarie, așa este de anul nou... de sărbătoare.

Totuși, este 1 septembrie. Nu e anul nou chinezesc să urmărim parade. Este anul nou bisericesc. Mă uit în jur și aud drujbe, ciocane, oameni ocupați. Mă gândesc la tot ce am făcut eu azi, la tot ce aș fi făcut de „anul nou”, la lipsa extravaganței sau măcar a noutății hainelor cu care sunt îmbrăcată. De afară nu vine miros de sărbătoare ci doar de fum, murături proaspăt puse în borcane, hasna scoasă la uscat și indiferență. De ce ne-ar interesa să celebrăm această zi dacă nu este considerată liberă, dacă nu au ieșit comercianți în stradă cu mici expirați și bere răsuflată, dacă nu e nici măcar un concert de manele sau un foc de artificii? Cui îi pasă?

Așa realizez cât suntem de superficiali. Îmi amintesc acum doi ani când eram la Cluj și dis de dimineață m-am îmbrăcat cu haine mult mai puțin neglijente decât cele pe care le-am îmbrăcat azi și am plecat împreună cu familia în „pelerinaj” la una din cele mai frumoase așezări monahale de pe teritoriul țării noastre: Mănăstirea Nicula. Schimbarea anului Bisericesc a fost primită de mii de oameni, care mai de care mai acoperiți și mai dornici de mântuire. Modești, liniștiți, evlavioși... primeau Duh Sfânt. Glasurile celor peste zece preoți prezenți acopereau întreaga întindere. Din verde și albastru văzduhul devenise aur.
A fost singura dată când am ținut cont să celebrez anul nou bisericesc. Acum degeaba mă gândesc, căci azi, în loc să țin această zi măcar cu minimul creștinesc, am stat în pat, cu laptopul în brațe... și am lucrat de zor la un proiect important. Nici nu am ținut cont că e sărbătoarea ortodoxiei. Nici nu am realizat ce zi este până mai adineaori când m-am uitat la ceas și am văzut data.

Dacă era 1 august, cu siguranță aș fi știut. Aș fi celebrat. Nu religios, ca pentru Sf. Vasile. Poate nici nu m-aș fi dus la citirea moliftelor, dar cu siguranță aș fi considerat că e zi mare.

Recunosc, sunt o ignorantă.
Tu cât de ignorant ești? Cum ai sărbătorit 1 septembrie?