sâmbătă, ianuarie 10, 2009

Exist.


Simt cum mă prăbuşesc de durere. Cu ochii strânşi închişi – ca şi când aş fi pusă în faţa unor imagini tabu – privesc adâncul minţii mele şi suspin. N-aş fi vrut să-mi mai amintesc vreodată obligată momentele bune, pentru a uita vreo suferinţă şi n-aş fi vrut nici minciuni noi sau invenţii. Blestema-te-aş copilărie, cu ale tale dulciuri şi ispite! Urăsc suferinţa şi uite-mă forţată să o îndur. Măcar de aş putea elucida vreun mister important în această stare forţată… Încerc să zâmbesc sau să mă ridic, dar atunci încă un val de cuţite îmi zdrobeşte capul. Sunt ca o pasăre a cărei aripă dreaptă s-a frânt şi nu se mai poate ridica. Nu sunt nici prima şi nici ultima victimă a frigurilor sau a dinţilor netrataţi la timp şi ultrasensibili. Încerc să depăşesc această stare de spirit cu o doxiciclină şi multă mâncare – ahh, cât urăsc să fiu aici.

2 comentarii:

Ana Luiza spunea...

Chiar daca mai cazi trebuie sa te ridici si sa zbori! Noi invingatorii stim asta foarte bine;) :*

Grațiela spunea...

... am sa inving eu boala asta... da pana o inving tre sa o suport:))

Acasă e acolo unde există calitate și confort!

 În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...