Mentalitatea ne îngroapă...

Stau câteodata și mă gândesc dacă e bună mentalitatea cu care suntem mulți dintre noi crescuți, mentalitate specifică păturii mici și mijlocii a socității și anume aceea de a ne înscrie la licee care mai de care mai bune, de prestigiu, apoi a urma facultăți care mai de care mai grele sau mai bine văzute... mai mult pentru a închide gura târgului sau a impresiona ochii lumii. Ajungem în primă fază studenți nefericiți și nemulțumiți cu specializările alese, ne este frică să dăm înapoi fiindcă tot sistemul ne învață că dacă am pornit pe un drum mai bine îl continuăm... ca pe urmă să ieșim cu o diplomă și cam atât.
În România din păcate mai toată lumea face facultate și rămâne fără job - iar dacă se angajeaza, probabil numai un mic procent din salariați au posturi in domeniul pentru care s-au pregătit de la 3 până la 6 ani în facultate.
Acum eu nu vorbesc neapărat de mine, căci eu ca medic de bine de rău am posibilitatea să depășesc idila tânărului nefericit... dar mă uit la mulți din jurul meu... și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să nu avem educația aceasta colectivă și să facem licee mai ușoare, care poate să ne pregătească deja pentru meserii, să urmăm școli postliceale care iar, să ne pregătească pentru ceva practic... și să muncim, efectiv. Nu să ajungem tineri, la vârsta la care poate am vrea să ne întemeiem familii, să realizăm că am terminat o facultate și nu găsim de lucru în domeniu, că nu avem bani, nu avem cu ce ne lua case, nu avem ce să oferim copiilor noștri...
Mereu mă gândesc că era mult mai bine cum funcționa Comunismul, din acest punct de vedere... și cred că snobismul și lipsa au determinat pe cei ce au ajuns mai târziu bătrânii mai mari ai orașelor să ne împingă pe noi spre ceva ce în vremea lor ar fi avut succes. Acum să ai facultate nu mai înseamnă nimic. Ca muncitor necalificat sau vânzător fără studii superioare câștigi mai bine și ești mai puțin stresat... și asta pentru că este imposibil ca toți să aibă șansa și aptitudinile necesare dezvoltării personale până la un așa nivel încât să nu înțeleagă ce vreau să zic.
E trist, sincer... e trist ce se întâmplă... și mă doare să văd că aceasta este realitatea în care trăiesc. Mi-aș dori să se revină la puține facultăți, bune, unde să intre numai cei mai buni... poate că dacă ar fi fost așa nici eu nu făceam facultate, dar știam clar unde mi-e locul și știam clar spre ce să aspir. Poate aveam mai multă ambiție sau poate aveam mai mare șansă acum să-mi realizez visul... poate că dacă mai era așa, populația tânără a țării nu mai era atât de aiurită și debusolată, poate se mai putea spera, se mai puteau împlini vise... era altfel.

Bine zicea tata... că nu ei au fost generația de sacrificiu... ci noi suntem.