Scrisoare către cei de-acasă

Dragul meu prieten de... dincolo,

Mă întrebi mereu ce fac, îmi spui sa îţi mai scriu... şi niciodată nu găsesc timp să-ţi istorisesc ultimele întâmplări, ori măcar să-ţi mai răspund trecător la întrebări şi mesaje.
Vroiai să ştii cum o mai duc. Oh, numai de m-aş mai putea întoarce câtuşi de puţin în liceu, să ascult sfatul tuturor şi să nu mai grăbesc timpul. Nu mai vreau să cresc, nu vreau să confrunt viaţa, nu-mi place printre străini...
Şi totuşi e frumos aici. Iubesc Clujul pentru misticismul lui, pentru stăzile simple, drumurile curate şi aerul neîmbâxit... desigur, aici am avut (şi am parte) de toate anotimpurile - ce-i drept de mult n-am mai ştiut ce-i aia iarnă. Acum ştiu... şi nu reuşesc să mai scap de ea.
Oamenii? Ca peste tot. Zâmbitori şi cu mult bun simţ. Nu e nici aici pădure fără uscăciuni, stai liniştit. E multă linişte, îmi lipseşte haosul de-acasă, îmi lipsesc râsetele sălbatice de pe drum şi mă cam înnec în atmosfera asta anostă. De încerci să te apropi de ei... sunt reci, ca zăpada ce acoperă Clujul. Uneori chiar respingători, dar ştii cum e şi cu zăpada: după ce ţi se încălzesc mâinile, pare fierbinte. Deci nu-i chiar rău.
În rest? În rest sunt bine. Mă bucur de ultimele momente pe care le mai am de petrecut aici şi aştept cu nerăbdare să vin acasă la ce mi-e drag. Acum sunt în război direct cu materia. Sunt în sesiune... relativ, deci n-am o viaţă prea uşoară.



Oricum, dragul meu prieten, îţi voi mai scrie pe parcurs. De-abia aştept să înflorească şi Clujul... dar până atunci trebuie să supravieţuiesc iernii