De câteva zile îmi tot propun să scriu acest articol... despre realitatea pe care o trăim şi care e afectată în egală măsură de cei ce o creează şi de cei ce o susţin (uneori conştienţi, alteori doar vrăjiţi de miraj). Mă refer la mitul câinilor cu covrigi în coadă ce se găsesc pe toate străzile din străinătate.
Deja m-am săturat de prostia asta... prostie în care până nu de mult (adică în perioada liceului) credeam orbeşte. Trec peste dilema naţională, peste principiile sociale şi morale... poate chiar şi religioase care mă determină puţin să iau atitudine... las de o parte deocamdată aceste particularităţi şi mă leg de ceva mult mai comun: de realitate.
Toţi elevii - indiferent că vor sau nu - sunt bombardaţi cu aceste gânduri de plecare. Profesorii îi laudă pe cei ce pleacă, părinţii îi apreciază, necunoscuţii îi dau ca exemple... şi aşa elevul ajunge să îşi dorească tot mai mult să facă studiile în afară. Sigur, e şi mirajul luxului, filmelor adolescentine în care campusurile străine sunt adevărate fabrici de vise... dar cam atât. Tânărul e independent, vrea să plece de acasă... vrea să se descurce, visează să ardă etape, să lucreze în cele mai de renume branduri internaţionale... dar uită nişte mici amănunte: nu acolo va ajunge!
Degeaba cred ei ce li se vinde: străinătatea nu primeşte cu braţele deschise decât două categorii: cei cu bani (în primul rând) şi cei EXTREM de buni. Restul se duc, rămân... dar spală closete, vase.... îşi rup oasele în muncă şi se chinuie... Sigur, profesorii din ţară, cei ce îi arată ca exemple, nu ştiu partea asta... ei ştiu că lucrează în afară, într-o firmă extrem de importantă, că s-au specializat în X domeniu care sună superfluu... şi aşa împoaie minţile micilor tartori şi ale părinţilor acelora.
Pe de altă parte, trebuie să subliniez un lucru. La ora actuală situaţia este următoarea: ORICINE, dar absolut ORICINE poate studia în afară. Singura condiţie e să îşi permită. Universităţile sunt foarte dornice de studenţi din UE... mai ales dacă aduc şi finanţare babană. Aşadar dacă auziţi de X şi de Y că e plecat... nu vă imaginaţi că este neapărat foarte bun. Cunosc extrem de multe cazuri de elevi de nota 6 la noi care s-au dus în străinătate să facă ştim noi ce bici... cu pretenţia de a mai şi pocni. Scuzaţi-mă, dar asta este realitatea... şi subliniez, nu este cazul tuturor, dar din păcate este al marei majorităţi. Părinţii investesc bani în ei cu speranţa că-şi vor recăpăta investiţia... sau pur şi simplu au senzaţia că îşi iubesc atât de mult copilul încât cine ştie ce bine le face... sau - cazul cel mai des întâlnit - vor să aibă cu ce se mândri când întreabă lumea unde le e progenitura şi cu ce se ocupă - de parcă acum acesta este barometrul, nu ceea ce reprezintă cu adevărat valoarea, nu ceea ce dă cu adevărat competenţa! Chestia asta mă irită la culme: faptul că lumea asta bolnavă şi-a pierdut verticalitatea... e debusolată şi se ghidează după reflecţia vreunui felinar în cine ştie ce ciob de sticlă spartă - crezând că e soarele difuzat în vreun diamant.
Mă doare treaba asta. Mă doare să văd atâţia părinţi care nu-şi iubesc cu adevărat copiii... părinţi care nu înţeleg că nu oricine este făcut pentru o meserie teoretică, părinţi care merg pe principiul că dacă ei nu au fost în stare şi s-au chinuit, copiii lor trebuie să fie în stare, că trăiesc vremurile în care totul este posibil. Părinţi criminali care nu se gândesc decât la cum să-şi piardă copiii, căci în fond asta fac... şi apoi suspină pe după perdele şi au remuşcarea că nu-şi pot vedea puiul evoluând, că se simt singuri şi depăşiţi, că soarta i-ar fi vitregit... că zborul a fost prea timpuriu şi prea greu. Suspină de dor, se bucură de reîntâlnire şi se mint că Skype-ul şi telefonul pot da adevărata senzaţie de apropiere... şi continuă să se mintă că fie acolo, fie într-un alt oraş universitar din ţară ar fi fost acelaşi lucru... dar sunt conştienţi că nici consturile nu ar fi fost aceleaşi, nici greutăţile, nici distanţa... însă rămân cu speranţa aşteptărilor: ei par fericiţi şi asta contează, vor veni cu lingourile la pachet.
ABERAŢII.
Iar dintre cei ce spun că nu e adevărat... fie se mint, fie nu sunt părinţi... şi atunci e firesc să nu perceapă astfel realitatea. E ca şi în cazul părinţilor ce pleacă la cules de căpşuni şi la menaj, înstrăinându-şi rodul.
... Şi buba e alta... nu s-ar fi ajuns aici dacă am fi fost o ţară suficient de puternică... măcar moral! O ţară cu adevărat creştină. Din păcate suntem doar o ţară cre Ş tină. Toată lumea dă din coate cum poate mai bine pentru a fura: bani locali, naţionali, europeni, internaţionali... şi dacă ar putea şi extratereştri. Avem atâtea resurse lăsate neexploatate (şi nu mă refer nici la povestea gazelor de şist nici la aceea a aurului)... mă refer la resursa cea mai importantă: omul! Am putea avea turism, agricultură, industrie uşoară! Avem mână de lucru şi mai tânără şi mai puţin tânără, dar specializată! Avem mult prea mulţi şomeri neindemnizaţi ce şi-au pierdut speranţa... şi mult prea mulţi tineri licenţiaţi care aranjează produse pe rafturi la Kaufland. Avem prea multe fabrici de diplome şi prea puţine meserii! Creşte procentul intelectualilor analfabeţi pe zi ce trece: aceeaşi greşeală ce îi împinge pe părinţii celor mai apţi spre străinătate îi împinge şi pe cei ai celor mai puţin capabili spre o facultate.
OAMENI BUNI! Nu tot ce zboară se mănâncă! Când se va termina cu toată prostia asta? Când se vor aprecia cu adevărat veleităţile oamenilor? De ce este atât de ruşinos pentru unii să fie muncitori dacă aceasta le este vocaţia? Încetaţi să vă mai îndobitociţi copiii! Nu au înclinaţie spre carte, NU ÎI MAI FORŢAŢI! Trimiteţi-i la muncă! Poate sunt şoferi buni, poate sunt manipulanţi buni, poate chiar buni cizmari, tâmplari, dulgheri... de ce nu mai vor oamenii să înţeleagă că o meserie poate asigura mai bine un viitor decât pierderea timpului şi a nervilor - ca să nu mai zic a banilor - în şcolarizări inutile.
... Sunt tineri buni ce se pierd din cauză că nu-şi urmează adevărata vocaţie şi merg pe drumurile indicate de alţii. Sunt alţi tineri slabi care urmează doleanţele părinţilor şi fac facultăţi - unde şi aşa standardele sunt scăzute groaznic - şi ies pe posturi din care nu fac decât rău. Asta este realitatea! Buba e din interior. Dacă mentalitatea generală s-ar schimba, dacă standardele ar creşte... dacă ne-am respecta cu adevărat pentru ceea ce suntem şi am fi liberi să vedem lumea aşa cum e ea: simplă şi frumoasă... ar creşte şi speranţa de viaţă, ar scădea şi rata infracţionalităţii şi am scăpa şi de nivelul acela de stres despre care se tot vorbeşte. Oamenii ar fi liberi să fie ei înşişi, să-şi urmeze scopul pentru care au fost trimişi pe Pământ.
Aşa ar trebui să se înţeleagă şi religia: prin prisma acestor fapte... acestor realităţi. Prin curăţenie, linişte, pace, bună înţelegere şi urmare a căii date.
Se apropie Crăciunul... trebuie să fim mai buni... teoretic trebuie să uităm de bani, de şpăgi, de rele, de ură... de tot ceea ce ne determină să fim negri tot timpul anului. Mă întreb câţi oameni mai ştiu care este adevărata semnificaţie a acestui post pe care îl parcurgem acum... şi mai ales a sărbătorii luminate ce urmează. Mă bucură atât de tare atmosfera iernii... luminiţele ce împăienjenesc centrul... şi copiii ce încă mai simt şi mai ştiu. Dar dintre noi, dintre adulţi... câţi mai ştim? Câţi mai simţim? Câţi mai vrem să auzim...? Câţi ne mai deschidem sufletul să vedem ce este cu adevărat acolo... să ne desprindem de tot acest rău şi să trăim naşterea celui ce s-a jertfit pentru noi?
... E trist.
dar postul este reţinere.
Sper să mă audă cineva... şi să se trezească la realitate.
Eu m-am trezit... şi în ultima clipă am avut curajul să aleg ceea ce mi-am dorit cu adevărat. Am avut acest minunat ajutor divin şi această şansă. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte enorm. Cei rătăciţi nu înţeleg... dar sper ca aceia ce încă mai au o şansă... o speranţă... să înţeleagă şi să rezoneze cu mesajul meu. Să înţeleagă că aici se mai poate face ceva! În primul rând se poate dobândi multrâvnita linişte... însă totul porneşte din interior. Totul porneşte din noi înşine.
