Azi dimineață, când mă chinuiam să-l adorm pe pitic... m-am trezit fredonând o melodie foarte dragă mie: It's a heartache a lui Bonnie Tyler.
Mi se derulează copilăria prin fața ochilor...
... amintiri.
Am în minte un subiect destul de... delicat, pe care nu știu exact cum să-l abordez, dar, sper să găsesc întocmai cele mai potrivite cuvinte.
Îmi place melodia Adei, Nu plânge Ană, cu toate că la început ideea m-a enervat: folclor transformat (asta până să ascult versurile, când am ajuns să o fredonez cu drag. Pur și simplu s-a lipit de mine).
Nu știu de ce au senzația unii bărbați că specia numită femeie are o slăbiciune aparte pentru a fi băgată în seamă oricum, de oricine și cu orice preț. E drept, femeile sunt sensibile, slabe și ... uneori prostuțe. Unele, nu toate. Interensant este cum grozavii cuceritori nu renunță niciodată la pradă. Plasa uneori se poate umple, alteori nu, ei persevereaza.
Ei bine, o femeie care cedează unui bărbat însurat fie este extrem de disperată, fie are o părere foarte proastă despre sine. Iar un bărbat însurat care se pretează acestui joc... de fiecare dată are un motiv, dar uneori singurul motiv este natura.
Sunt de părere că atunci când ceva nu mai merge, decât să sufere mai multe persoane, mai bine plecăm. Sunt, într-adevăr, multe variabile, multe consecințe... care trebuie asumate. Uneori e mai simplu să ne ascundem în spatele unor mascarade, dar, oare, vom putea trăi cu noi înșine? Tu ai putea? Eu nu. Cel mai înțelept este să-ți găsești singur echilibrul interior și să mergi mai departe.
Așa că, dragă Ană, caută unul single, că o să rămâi cu buza umflată și inima frântă... nu că nu ai merita oricum.
...Uneori mă întristiez... căci simt că am greșit undeva. Caut fericirea în fiecare adiere de vânt, răsărit de soare ori urmă de respirație. Ador momentele în care simt că întreg universul și-a aliniat forțele pentru a mă face fericită. Știu că viața, a mea și a tuturor vietăților din lume, reprezintă darul suprem dat de Divinitate... și când văd cum se ridică soarele pe cer, luminând atâtea hectare de vegetație: dealuri, păduri, munți... și totodată se oglindește în ape și în sclipirile senine din ochii copilului meu, simt că trăiesc cu adevărat.
Au existat câteva momente când am considerat că nimic nu mă mai poate trage înapoi. Am primit semne, am înțeles mesajul... și totuși, totuși există clipe când obosesc să mai lupt cu mine însămi. Când globul cald pleacă spre țări îndepărtate... și mă uit în jur, de nu mi-aș vedea odorul amorțit, aș crede că Dumnezeu mă mai părăsește din când în când. Noroc cu el, doar așa știu că nu mă lasă o clipă. El stă lângă îngerul meu, nevăzut, și-i spune povești pentru un somn mai blând. E prea ocupat cu puiul pentru a se mai face simțit în preajma mea... dar e în suflet, alături de speranță. Nu știu ce sper, așa cum nu mai vreau de mult să mai știu ce doare. Știu doar că atunci când vine seara... și e vară... simt cum se-agită monștrii din dulap să iasă la suprafață.
Copilul din mine plânge.
Prea multe umbre pe pereții sufletului... ... am obosit să mai țin lumina aprinsă.
A venit vara... sau... să zicem că se pregătește să vină. Sufletul meu zburdă deja spre meleaguri calde, valuri și nisip. Am un chef nebun să râd. De mine, de alții, de culorile cerului... de orice! A trecut destul de mult timp de când nu m-am mai bucurat atât de frenetic de anotimpul pe care, sub influența puseurilor adolescentine, l-am renegat ani la rând cu stoicism.
Totuși, ritmurile duse departe de aerul de seară, pe plaja din Costinești, Eforie sau Mamaia, îmi lipsesc pretutindeni. Sunt deja doi ani de când n-am mai sărutat marea... și... mi-e tare dor de ea!
Cu muzica verii pe fundal... deja iubesc. Mi-e dor de fluturi, de drame la malul mării... de săruturi calde, mi-e dor să am respirația tăiată, pulsul crescut și inima în flăcări.
Mereu am avut obsesia iubirii perfecte la malul mării... mereu am considerat că nu contează cine ești, ce suferințe ai, când ești la mare... iubești! Ea a fost lăsată de Dumnezeu pentru a aduce utopia în inimile melancolicilor. Dacă mai răsare și luna printre stele pe un cer senin...și se reflectă în valuri, la reflux... dacă mai licăre și-un felinar, departe, rătăcit... și miroase a alge, atunci nu mai lipsește nimic.
Îmi amintesc cum obișnuiam să visez plimbările de seară la braț cu bărbatul în cămașă dungată... chicotelile mele copilărești animau aerul...
Înțelegi cât mi-e de dor de mare?
Cred că m-a și uitat.
Totuși, în vis... o vizitez mereu... și e așa caldă cum mi-o doresc.
Este arhicunoscut faptul că de fiecare dată, înaintea unui mare eveniment ce necesită pregătire (precum examenele, să zicem), se găsește ceva mult mai important care să întunece mintea subiectului (precum facebook, youtube, vreun serial, sau doar gânduri diverse... ori chiar o întâlnire).
A trecut ceva timp de când nu am mai avut astfel de trăiri, care să mă bruieze complet, să-mi agite echilibrul într-atât încât să vreau doar să dorm. Sunt obosită, sau cel puțin arunc vina pe oboseală de fiecare dată când privesc pierdută în depărtare spre detalii pe care oricum știu că nu și le-ar aminti nimeni. Emoțiile nu îmi mai plac. Nu-mi mai place să trăiesc nimic din ce nu pot controla... și mi-aș dori atât de mult ca tot ce este complicat să se simplifice... mi-aș dori atât de mult ca tot ce știu că nu e drept, să poată fi normal. Nu vreau să greșesc, la fel de mult cum nu vreau să rănesc, așa că aleg să-mi inhib mereu tristețea și să zbor spre cuibul meu... spre singurul loc unde aparțin.
Încă îmi simt mâinile reci... și încă simt mirosul cald al unei atingeri... pe verighetă. O strângere de mână, cuvinte fără sens... nimicuri semnificative pe care le cunosc atât de bine dar de care fug mereu.
Mi-e dor să nu fiu obosită, să retrăiesc clipe uitate...și să nu mai vorbesc din amintiri. Mi-e dor ca prezentul să-mi fie prieten.
Târziu.
Acum să revin la învățat... sau la schimbat scutece. Mult a mai dormit....