Cât de autentic poți fi?

Să fim autentici...

Asta îmi spun mereu de la o vreme. Cu alte cuvinte, încerc să îmi dau voie să reacționez în concordanță cu primul instinct. În același timp, acest proces presupune să mă definesc pe MINE... cea care există cu adevărat în interior, atunci când dau jos toate normele societății, norme ce de altfel mi-au sufocat cu toată forța existența, zi de zi.

Acum... problema apare în momentul în care trăim într-o lume mult prea mascată. Îndrăznesc să spun chiar defectă.

E ok că fiecare din noi e diferit. Accept asta.
Dar începe să fie o problemă pentru mine când realizez că într-o societate sufocată, pentru a-ți putea derula activitatea, ești nevoit să suporți toate forțările celorlalți de a purta măști.

Adică... dacă tot ceilalți nu își permit să fie ei înșiși (căci, pe bună dreptate, nici măcar nu știu cine sunt), trebuie să te schimbe și pe tine. TREBUIE... că în caz contrar ego-ul suferă.

Hmm... și tot pentru că suferă ceilalți, TREBUIE să suporți lucruri, oameni și conjuncturi ce nu îți dau libertatea de a te manifesta normal.

Și TREBUIE să accepți fără comentariu idei.

Și TREBUIE să trăiești într-un anumit mod.

Totul până decizi că ți-a ajuns. Fiecare din noi are o limită peste care orice supliment aduce suferință. De multe ori o încălcăm, iar acest lucru ne face nefericiți...dar nu luăm acțiune. Stăm nefericiți în banca noastră și ne consolăm cu ideea că „așa e viața”. Nu. Viața nu e așa. Că suntem noi sensibili și ne înconjurăm numai de oameni mult prea defecți, cărora le permitem să ne rănească... e numai vina noastră.

Așadar, dacă te gândești bine, tu cât de mult îți dai voie să fii autentic?

Drumul a fost mereu acolo... doar noi am fost pe aratura

Daca privim inapoi, spre cele cateva momente de epifanie (pentru unii mai multe, pentru altii mai putine)... realizam ca in interiorul nostru noi stim cine suntem si ce vrem, dar pentru ca ne straduim prea mult sa supravietuim, renuntam la ideea de a merge pe un drum asfaltat... si alegem sa mergem pe aratura.
Totusi, daca ascultam oportunitatile ce ni se ivesc si le dam voie sa faca parte din viata noastra, intr-un final, cu pantofii tociti si prafuiti, renuntam la tarla si intram pe asfalt.
Pana la urma.. toate vin la timpul lor.

Despre ziduri...

Nu imi dau seama cand a trecut saptamana aceasta. Este iar sambata seara... si nu pot spune ca am schimbat prea multe.
Cu toate acestea... toata saptamana am fost marcata de ideea de baza a weekend ului trecut: zidurile! Mai exact este vorba despre acele ziduri pe care le-am construit in jurul meu si care nu ma lasa, de niciun fel sa fiu vulnerabila.
Nu e rau ca nu sufar, nu ma las atinsa de nimic si sunt prundenta... stiu ce vreau si nu ma las de niciun fel distrata de lucrurile din jur...
... si e safe asa...
...dar, pana la urma, oare chiar destinatia este cea mai importanta? Sau calatoria?
Tind sa fiu nemultumita si sa vreau mereu mai mult, iar acest lucru se datoreaza, in mare parte, faptului ca ma concentrez pe momente viitoare si pe anticipare decat pe trairea prezentului.
Nu am facut multe lucruri extreme la viata mea, cu toate ca recunosc ca iubesc acel sentiment de nesiguranta si senzatia pe care o da adrenalina.
...si nu am facut prea multe lucruri interesante din doua motive: nu m-am inconjurat niciodata de teribilisti... si, cel mai important, sunt lenesa. Mai exact nu am rezistenta la efortul fizic.
Totusi, am cateva amintiri interesante... din calatorii care au necesitat efort sustinut... ideea este ca de fiecare data cand imi amintesc respectivele experiente... ma las prea putin miscata de "luminita de la capat"... de outcome... ci mereu reiterez intamplari de pe drum. Sunt acele detalii referitoare la persoane, la greutati si distractii...care conteaza cu adevarat.

Si atunci, daca ma gandesc ca viata este o calatorie, in care stiu unde vreau sa ajung (desigur, anticipez, am o imagine aproximativa a destinatiei, fara a putea genera imaginile clare...ci sunt doar proiectii mentale in baza experientelor traite) ... de ce nu ma bucur de drum? Si cand urcam pe munte...am vrut sa renunt de atatea ori, au fost carari grele, momente cand ma opream, momente cand inaintam, momente de privit inainte si altele de mers inapoi..dar nu am fost singura. Si asta mi-a dat curaj. M-am obisnuit sa merg singura, dar nu inseamna neaparat ca este cel distractiv mod de a inainta.

... asadar, zidurile... sunt precum mastile: modalitati de autocontrol si protectie.
Suntem oameni, suntem construiti din emotii. Asa ne-a fost lasata viata.
Nu vreau sa las pe nimeni sa vada dincolo de zid....si totusi, drumul e lung... iar zidurile ingreuneaza urcarea...
...
Fara companie... fara cineva care sa faca zgomot pe drum... frica de vipere si ursi e mai mare.

Nu...nu daram zidurile... dar pun o poarta si un pod mobil.

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne ajungem sa uitam cine suntem. Fiecare masca, fiecare rol jucat nu face decat sa scoata la surafata disperari, frustari si nevoi ce ard sa fie satisfacute...

... si cand ajungem sa realizam... cand, urmarind cu multa relaxare natura din jur, decidem sa luam o pauza si sa ne dam jos toate mastile atat de grele, realizam ca nu apartinem. Un exercitiu de introspectie brutala ne ajuta sa realizam cine suntem cu adevarat si sa observam ca tot ceea in ce credeam...era doar o iluzie, o proiectie a idealurilor mintii noastre, materializata intr-un costum total necunoscut. Sau, uneori, in mai multe.

Si in final, cand mastile cad, cand realitatea ne loveste crunt... ce facem? Ne punem masca inapoi si jucam? Sau suntem sinceri in primul rand cu noi insine si ne vedem de drum?

Cand realitatea ne loveste... nu cred ca mai exista cale de intoarcere.
Cel mai sanatos este sa devenim cu adevarat maturi, sa ne rezolvam angajamentele... si sa continuam sa ne luptam pentru obiectivele noastre. Pana la urma, lumina de la capatul tunelului este doar in interiorul nostru. Si spre ea ne orientam.

De-a joaca... cu soarta

Un fior rece îi traversează coloana vertebrală... O vede atât de clar, și totuși pare ireală.
O cunoaște de mult... Se iubesc deja din mai multe vieți, și totuși apropierea îi provoacă frică. Întoarcerea la cunoscut și regăsirea lui în ochii atât de profunzi ai iubitei nu fac decât să îl împingă înapoi. Asemenea astrelor, se îndeamnă la retrogradare. Gândul că ar putea-o pierde și în universul ăsta îl înspăimântă. Ar mai vrea-o măcar puțin. O respirație, o atingere, un joc...
...dar știe că un joc îi poate fi letal.
Independența îi este mult prea valoroasă.
Până la urmă... Ce a fost în alte vieți... Trebuie să rămână acolo.
Aici încep capitole noi...

... și totuși parcă n-ar lăsa-o să plece.