La mulţi ani 2008!!!

Am trecut şi de 2007... Ne îndreptăm cu paşi mărunţi de un an nou.

Vă doresc să aveţi parte în noul an de tot ceea ce v-aţi dorit în vechiul şi nu aţi putut obţine, să realizaţi tot ce v-aţi pus sau vă veţi pune în minte şi... să aveţi parte de sprijinul tuturor celor dragi, în tot ce faceţi...


Un an nou fericit tuturor!!!

Crăciun fericit!

Din volumul "Seri cu Licurici ", 365 de basme


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adrian Munteanu


A fost odată un micuţ băiat.
La joacă îi e gândul, în neştire.
Cum a căzut zăpada, a plecat
Cu sania în zbor, fără oprire.

A tot trecut prin ţări, spre Răsărit.
Drumul părea o pulbere de stele.
Băiatul chiuia şi a plutit
Tot mai departe şi mai sus, spre ele.

Aşa ajunge până-n Miazăzi.
Băiatul râde. E atât de bine,
Ca într-un vis. Curând va poposi
Şi în Apus, prin văi cu ape line.

Mult timp s-a scurs, dar noaptea e prea lungă.
Se vede, în sfârşit, şi-n Miazănoapte.
Ar vrea din nou acasă să ajungă.
Dispare râsul, vorbele sunt şoapte.

E prea departe. Sania tot zboară.
El „fără de oprire” îi ceruse.
A început să plângă prima oară
Şi lacrima-n zăpadă se pierduse.

Dar sania se-opreşte într-o zi.
E ruginită, parcă sângerează.
- Cât m-am jucat, acasă când voi fi ?
- Se-ntreabă puştiul nostru şi oftează.

Răspuns nu are. E cuprins de jale,
Pe faţă-şi pune mâna mai degrabă.
Avea o barbă lungă, albă, moale.
- Ce s-a-ntâmplat ? pe Crivăţ îl întreabă.

- Cu sania ai mers de cânt te ştiu,
O viaţă-ntreagă. Să-nţelegi nu poţi.
- Vreau să mă-ntorc, copil din nou să fiu,
Să-mi văd părinţii, fraţii mei, pe toţi !

De vânturi ajutat, curând porni.
I-a căutat pe-ai lui din casă-n casă.
Nu i-a găsit, dar a văzut copii.
Câte-un brăduţ împodobit le lasă.

În sania ce încă o o iubeşte
Aşează daruri, o încarcă bine.
Îl cheamă Moş Crăciun şi-acum porneşte
De sărbători s-ajungă şi la tine.

Printre rânduri

Simt emoţia ce cuprinde cu braţele ascunse cândva, sufletul meu încă sub efectul nemilos şi prelung al convalescenţei. Am crezut mereu în revederea “Evei” lui Rebreanu şi am ştiut că în adâncul celor 8 vieţi ce m-au ocolit, se ascunde misterul împlinirii legendei. Da, eu, pisica neagră muribundă, alerg profanul în negura-i nemăsurabilă şi aştept ca cea de-a noua viaţă să-mi aducă rodul aşteptării: “pruncul” căutat încă din vechiul timp.
Dar totuşi, este acea emoţie. Simt că trăiesc frumuseţea şi văd anii. Mintea îmi aiurează. Nu ştiu de ce bucuria inimaginabilă a zâmbetului aceluia perpetuu, mă atinge în esenţă. Trăiesc prin intermediul acelui zâmbet pe care mi-l doresc atât de aproape…
De ar putea numai, să mă privească în ochi… Absurd, nu ? Un zâmbet să mă privească ?! Dar totuşi, dacă ar căuta vitalitatea, dacă m-ar găsi, aş putea evada acest război ce îmi distruge privirea. Sclipirile indubitabile din ochii acelei creaturi ce nu ascunde altceva decât dezamăgire, îmi înmoaie şi mai tare sensibilitatea.
Da… Aiurez.. şi asta mă doare, fiindcă într-adevăr, nu cred nici eu, nimic din ceea ce am spus, însă zâmbesc fiindcă ştiu secretul : Nu există sideful, sclipirea, însă… există viaţa ce se ascunde în spatele adolescenţei ce mă va roade încetul cu încetul, până voi rămâne pe pământ, o simplă emoţie.

O altă dimensiune…

Ieri am fost la Bucureşti în vederea participării la „Simpozionul Internaţional Interdisciplinar” de Religie-Istorie-Literatură din cadrul proiectului educaţional „Şansele tale” organizat de MEC, ISMB şi Colegiul Economic „Hermes”, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 , cu tema „Egali în faţa divinităţii într-o Europă Unită”.
Drumul a fost obositor, însă mă bucur enorm că am ajuns până acolo. Am avut multe de învăţat din tot ceea ce s-a prezentat şi, cel mai important este că am înţeles că indiferent ce am face, trebuie să ţinem cont de faptul că suntem totuşi egali şi că daca trecem cu vederea micile noastre deosebiri, defecte şi mai ales dacă suntem mai toleranţi şi renunţăm la ideile preconcepute, viaţa poate fi chiar frumoasă.
Am discutat liber, astfel oricine ar fi dorit, putea adăuga completări. Referitor la ce am precizat anterior… Spunea un domn profesor de Limba şi literatura română din Suceava „Cu cât eşti mai tolerant cu cei din jur şi îţi deschizi inima, cu atât ai mai mulţi prieteni. Un om care nu are nici un prieten este un om cât se poate de sărac, însă un om care are şi numai un prieten… este bogat.” Această idee mi s-a părut genială. Am înţeles că la urma urmei totul stă în modul în care interacţionăm unii cu alţii, şi că atunci când ai pe cineva aproape, nici nu mai contează restul problemelor.
O altă idee drăguţa a adăugat-o un medic (tatăl unuia dintre participanţi), era un citat dintr-o carte (ce regret acum este că nu a precizat ce carte) „Am ieşit într-o dimineaţă să mă plimb pe stradă şi m-am întâlnit cu un cangur. Acesta m-a privit din punctul lui de vedere”. Efectiv m-a lăsat fără cuvinte. Într-adevăr aceasta este problema noastră, a tuturor… Privim lumea cu ochi diferiţi însă ne-am aştepta să fim înţeleşi dar şi priviţi de lume cu aceiaşi ochi.
Sincer, sunt multe lucruri ce mi-au rămas acum în minte şi încă mai sunt marcată (în sens pozitiv) de această experienţă, şi tot nu îmi vine să cred cât de multe se pot învăţa dintr-o simplă dezbatere liberă.

Doresc pe această cale să îi mulţumesc doamnei diriginte care m-a sprijinit în permanenţă şi care m-a încurajat să particip. Cu atât mai mult cu cât am aflat astăzi că este în spital şi urmează să se opereze, îi urez din inimă însănătoşire grabnică !!!

Din ciclul... "Gânduri din interior"

Respiră, eşti pe ultimul drum… Ochii ţi s-au umplut cu zadarnice lacrimi, iar gura îţi cântă tristeţea. Te simt… iartă-mă! Nu mă pot apropia, deşi îmi doresc atât de mult. Nu te pot elibera de suferinţa ce te-a cuprins, te las în continuare să lupţi. Doar tu şi boala, singurătatea, pe acelaşi front. Trage aer în piept, respiră, lasă aerul să vibreze şi speranţa să te cuprindă. Ai alunecat, te-ai îndepărtat de mine într-un moment de neatenţie, iar acum, sunt la un pas de a te pierde… Nu am ce face, nu îmi pot desprinde braţele!
Şi totuşi, îţi întind mâna, întinde-te, încearcă şi cuprinde-o cu palma ta lipsită de putere, încredinţează-te celei ce te-a crescut! Te văd, te simt, ştiu ca încerci, nu mai plânge draga mea, zâmbeşte, astfel vei reuşi să scapi de negura ce m-a alungat din sufletul tău… Încerc, dar nu mă lasă rădăcinile ce mi-au răsărit, să mă apropii. Te doare, ştiu… Fac tot ce-mi stă în putinţă să te ajut. Ai grijă la fiecare pas pe care îl faci, să nu cazi în prăpastia deziluziilor. Eşti propria-ţi stăpână! Sper că mă auzi, măcar atât să pot ţine legătura cu tine, prin cuvinte… prin sfaturi. Eşti ca un mieluşel rătăcit. Opreşte-te din plâns, te rog, ascultă-mă şi priveşte cerul! Bravo… şterge-ţi lacrima şi strigă-mă! Se aude ceasul din sufletul tău, sunetul poleit al unui cristal pur. Apropie-te încet!
Zâmbeşti? Văd bine? Îţi simt acum inima caldă, vibrând şi emoţia cuprinzându-te. Mă pot apropia şi eu! Bravo fetiţo! Ai reuşit singură să te ridici, să-ţi câştigi speranţa şi să mă readuci în inima ta… Mă ai iar în sufletul tău şi voi încerca pe cât posibil să nu te mai las niciodată să mă pierzi, voi sta cu ochii pe tine şi te voi îndruma spre bine! Da, sunt eu-l tău interior, sunt mai puternică decât am fost vreodată şi asta fiindcă te-am regăsit!

…


Trupul e ud. Fiecare bucăţică vibrează înecată în izvorul ce pare să nu vrea să sfârşească. Zbuciumul cuprinde sufletul, ajungând la o luptă a celor două personalităţi…
- Iar e grea viaţa. Nimic din ceea ce ştiam nu mai cunosc acum.
- Ba da… Prostia din mintea-ţi puerilă nu poate privi greutatea, acesta e motivul pentru care acum verşi amarnice lacrimi…
- Dar, sunt un biet copil… de ce trebuie să mă rănească vântul şi luna… şi privirile anxioase ale celor din jur? De ce fiecare azi este mai dur ca cel de ieri? De ce cu fiecare secundă mă împing singură spre o noapte rece? De ce?
- Of… copilă inocentă! Adolescenţa te transformă! Gândeşte-te… fiecare om are problemele lui, tu de ce nu ai avea? Aşa este viaţa! Nu te mai acuza, vei vedea, cândva… se va întoarce în favoarea ta!
- Dar când? Eu nu ştiu decât să sufăr! Mie niciodată nu îmi va fi bine!
- Asta fiindcă îţi impui! Fiindcă eşti masochistă şi îţi place să te vezi chinuindu-te! Fiindcă îţi place să fii o victimă! Ridică-te! Eşti o fată mult prea puternică şi fericită ca să te laşi înjosită de frigul iernii!
Lacrimile au încetat însă durerea nu a trecut…
- Termina, te rog… încearcă să înţelegi că nu se merită să suferi!
- Dar, cu cât îmi vei repeta mai des asta, cu atât mă vei face mai tare să îmi amintesc de suferinţa mea! Nu mă ajuţi.
- Bine… te las să îţi revii singură, dar atât vreau să înţelegi… sunt mult prea mulţi oameni care ţin la tine, prea mult… ca să te lase să ajungi acolo unde te duce imaginaţia! Sunt mult prea multe suflete cărora nu le-ai acordat un zâmbet, dar care ar fi fost în stare să îţi dăruiască întreaga lor viaţă! Nu mai plânge, nu te mai căi… mergi înainte ţinând capul ridicat şi… oricând ai nevoie de un sfat… nu uita că e mereu un al alter ego care te aşteaptă, spre a te înduma!

Excursie

„După lupte seculare ce au durat 30 de ani” m-am hotărât să mai adaug ceva. Trebuia să fac asta de sâmbăta trecută însă timpul se cam distrează pe seama mea…
Aflându-mă într-un moment de.. contemplare, am zis ca mi-ar prinde bine o activitate care să mă rupă de prezent. Inspiraţia mea în momentul acesta este moartă, motiv pentru care voi încerca să adaug fiecărei poze, numai câte o obiectivă descriere…

O imagine de grup… „cercetaşii”. Desigur, nu suntem toţi, însă important este că se poate remarca sala de întrunire a cercetaşilor din Alba (casa tineretului...defapt nu se prea înţelege, dar în fine, vorba vine) şi… câteva figuri cunoscute.

Din câte se poate şi citi în imagine, este vorba de poarta I. Sincer, m-a atras arhitectura acesteia, motiv pentru care am ales să o postez.

La statuie... Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când privesc această poză, pornesc cu gandul spre piramidele de la Gizeh...

Eu şi buna mea prietenă, Daniela. Admiram peisajul, monumentul şi... tot ce se poate. Pot remarca faptul că eram îngândurată.

Da... Catedrala din Alba Iulia... în faţa căreia nu-mi vine să cred că Heliana s-a lăsat fotografiată. (Nu mă înjura, sunt puţin ironică). Oricum, am rămas oarecum surprinsă de frumuseţea acesteia.

Aş mai avea multe poze de postat însă mi-aş evidenţia narcisismul. De aceea voi încheia prin a prezenta motivul acestei excursii care a fost multiplu. În primul rând pentru a ajunge de 1 decembrie în "inima unirii", apoi pentru a sărbători ziua noastră, în calitate de români şi.... a celor 100 ani de cercetăşie.. dar nu în ultimul rând pentru a evada haosul cotidian şi a mă relaxa şi distra.

Închei raportul menţionând că am dus da bun sfarşit toate misiunile sus prezentate.