joi, octombrie 20, 2011

Povești noi

Sunt foarte obosită. Am avut o zi grea... și cu toate astea nu pot să nu filosofez. Parcă prind mai multă inspirație în zile reci și obositoare ca asta... am avut atât de multe în minte pe care vroiam să le postez, dar am uitat tot.
Sunt răcită, mi-ami pierdut vocea pentru 2 zile și nici acum nu este chiar grozavă, materia se aglomerează... și pentru prima dată nu mai vreau să treacă timpul atât de repede. Mi-aș dori ca zilele să aibă mai multe ore, să am mai mult timp să fac tot ce îmi place. Cât de ciudat este ca în sfâtșit să nu mai am niciun obiectiv delimitat temporal, să nu mai alerg aiurea după situații de-o clipă, ci pur și simplu să mă găsesc aici unde sunt. Mi se par acum atât de scurte zilele și am senzația că trec atât de repede...
Chiar mă gândeam cât stăteam în stație să aștept autobuzul... că nici nu am simțit prea mult din splendoarea Clujului recent. Pur și simplu nu am chef să ies în oraș... și nu doar acum că sunt răcită, dar mereu. Sunt prea obosită. Mă trezesc la 6, fac 10 minute până în stație, 15 minute pe drum, 30 minute stau în curte că mi-a ajuns autobuzul prea devreme. Încep cursurile, mai am ceva pauze de o pizza pe Piezișă ori un covrig la poartă - după buget -, mă întorc la facultate, mai citesc ceva, mai pierd vremea în laboratorul de anatomie... și apoi alerg după autobuz, pe care desigur, îl pierd... naveta e sport extrem recent :)). Dar nu mă deranjează. Drumul din clinică până la poartă noaptea este cel mai feeric posibil (asta dacă mi se permite folosirea unei astfel de comparații). Are campusul un aer occidental, curat, aparte.
Apoi mai stau 30 minute în stație că este abia 20 ... și trec rar mașinile, mai fac 10 minute până în staâie, 10 acasă. Ajung și timpul trece iar prea repede. Abia îmi permit să visez aiurea, același vis pe care îl știu, ciudat, stupid și fără niciun fel de consistență, numai fiindcă nu mai știu a visa altceva și nici măcar nu am timpul necesar să creez noi cadre.

Îmi plac stelele Clujului noaptea. Cartierul meu este atât de liniștit și de curat... încât este o splendoare să mergi la pas lent - asta dacă nu îngheți de frig -, să privești spre cer, să privești la vilele nou răsărite ... și să visezi.

... Aș vrea să fac ceva interesant, dar nu am energie. Mâine am cea mai lejeră zi. Aș putea să mă duc prin oraș dar cred că vin acasă. Am de recuperat zeci de ore de somn. Și iarna prea bate la ușă. Să o gonească cineva.

PS: Toate-s faine, dar asta nu înseamnă că nu există uscături în pădurea MV. Azi am crezut că tai una, să nu mai strice peisajul.

PSS: Mă distrez totuși suficient de mult la școală.

Niciun comentariu:

Febra copilului - cel mai mare dușman al mamei

De aproape 3 ani sunt mamă. De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și c...