Salutări

Na mă că am fost și pe acasă.
Acum sunt iar aici... mi-e somn...
Vă salut.

Scrisoare către cei de-acasă

Dragul meu prieten de... dincolo,

Mă întrebi mereu ce fac, îmi spui sa îţi mai scriu... şi niciodată nu găsesc timp să-ţi istorisesc ultimele întâmplări, ori măcar să-ţi mai răspund trecător la întrebări şi mesaje.
Vroiai să ştii cum o mai duc. Oh, numai de m-aş mai putea întoarce câtuşi de puţin în liceu, să ascult sfatul tuturor şi să nu mai grăbesc timpul. Nu mai vreau să cresc, nu vreau să confrunt viaţa, nu-mi place printre străini...
Şi totuşi e frumos aici. Iubesc Clujul pentru misticismul lui, pentru stăzile simple, drumurile curate şi aerul neîmbâxit... desigur, aici am avut (şi am parte) de toate anotimpurile - ce-i drept de mult n-am mai ştiut ce-i aia iarnă. Acum ştiu... şi nu reuşesc să mai scap de ea.
Oamenii? Ca peste tot. Zâmbitori şi cu mult bun simţ. Nu e nici aici pădure fără uscăciuni, stai liniştit. E multă linişte, îmi lipseşte haosul de-acasă, îmi lipsesc râsetele sălbatice de pe drum şi mă cam înnec în atmosfera asta anostă. De încerci să te apropi de ei... sunt reci, ca zăpada ce acoperă Clujul. Uneori chiar respingători, dar ştii cum e şi cu zăpada: după ce ţi se încălzesc mâinile, pare fierbinte. Deci nu-i chiar rău.
În rest? În rest sunt bine. Mă bucur de ultimele momente pe care le mai am de petrecut aici şi aştept cu nerăbdare să vin acasă la ce mi-e drag. Acum sunt în război direct cu materia. Sunt în sesiune... relativ, deci n-am o viaţă prea uşoară.



Oricum, dragul meu prieten, îţi voi mai scrie pe parcurs. De-abia aştept să înflorească şi Clujul... dar până atunci trebuie să supravieţuiesc iernii

Totul ține de șansă...

... și totuși ce alegi când ai prea multe opțiuni?

trei puncte

Și totuși... ce ar fi dacă aș înlocui fiecare idee ce-mi trece prin minte cu altceva, fără sens... dar care să exprime un sentiment. Oare aș putea culege mai multe trăiri? Oare mi-aș putea schimba starea? Oare aș putea păcăli conștiința? E un fel de schimbare de subiect.

Să zicem că încep spunând că mă aflu în autobuz. În 24B chiar... merg dinspre Kaufland spre Iulius... și privesc în jur. Normal că gândesc, normal că simt, normal că exist, dar îmi pierd ușor realitatea, blocată în umbre cenușii, în puținele luminițe rămase. E noapte și atât. De fapt nu e noapte, e numai întuneric. Abia s-a terminat programul.

Eh, până aici așa este. Urmează...

... sute de electroni risipiți la fiecare fereastră. Licurici se pierd prin perdeaua exterioară. Nimic... înghesuială, magazine. Magazine. Magazine.

La naiba că nu pot. Nu acum.
Bag picioarele.
Noapte bună.

Mentalitatea ne îngroapă...

Stau câteodata și mă gândesc dacă e bună mentalitatea cu care suntem mulți dintre noi crescuți, mentalitate specifică păturii mici și mijlocii a socității și anume aceea de a ne înscrie la licee care mai de care mai bune, de prestigiu, apoi a urma facultăți care mai de care mai grele sau mai bine văzute... mai mult pentru a închide gura târgului sau a impresiona ochii lumii. Ajungem în primă fază studenți nefericiți și nemulțumiți cu specializările alese, ne este frică să dăm înapoi fiindcă tot sistemul ne învață că dacă am pornit pe un drum mai bine îl continuăm... ca pe urmă să ieșim cu o diplomă și cam atât.
În România din păcate mai toată lumea face facultate și rămâne fără job - iar dacă se angajeaza, probabil numai un mic procent din salariați au posturi in domeniul pentru care s-au pregătit de la 3 până la 6 ani în facultate.
Acum eu nu vorbesc neapărat de mine, căci eu ca medic de bine de rău am posibilitatea să depășesc idila tânărului nefericit... dar mă uit la mulți din jurul meu... și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să nu avem educația aceasta colectivă și să facem licee mai ușoare, care poate să ne pregătească deja pentru meserii, să urmăm școli postliceale care iar, să ne pregătească pentru ceva practic... și să muncim, efectiv. Nu să ajungem tineri, la vârsta la care poate am vrea să ne întemeiem familii, să realizăm că am terminat o facultate și nu găsim de lucru în domeniu, că nu avem bani, nu avem cu ce ne lua case, nu avem ce să oferim copiilor noștri...
Mereu mă gândesc că era mult mai bine cum funcționa Comunismul, din acest punct de vedere... și cred că snobismul și lipsa au determinat pe cei ce au ajuns mai târziu bătrânii mai mari ai orașelor să ne împingă pe noi spre ceva ce în vremea lor ar fi avut succes. Acum să ai facultate nu mai înseamnă nimic. Ca muncitor necalificat sau vânzător fără studii superioare câștigi mai bine și ești mai puțin stresat... și asta pentru că este imposibil ca toți să aibă șansa și aptitudinile necesare dezvoltării personale până la un așa nivel încât să nu înțeleagă ce vreau să zic.
E trist, sincer... e trist ce se întâmplă... și mă doare să văd că aceasta este realitatea în care trăiesc. Mi-aș dori să se revină la puține facultăți, bune, unde să intre numai cei mai buni... poate că dacă ar fi fost așa nici eu nu făceam facultate, dar știam clar unde mi-e locul și știam clar spre ce să aspir. Poate aveam mai multă ambiție sau poate aveam mai mare șansă acum să-mi realizez visul... poate că dacă mai era așa, populația tânără a țării nu mai era atât de aiurită și debusolată, poate se mai putea spera, se mai puteau împlini vise... era altfel.

Bine zicea tata... că nu ei au fost generația de sacrificiu... ci noi suntem.

Abis

Am observat de mult că pentru mine Ianuarie este luna melancoliei. Simt dorul de tot ceea ce sunt și tot ceea ce obișnuiam să fiu. Aș vrea din nou să scriu, aș vrea din nou să sper, așa cum o făceam pe vremea când credeam că viața este grea, dar de fapt - încă - nu era. Mi-e dor de liceu, de teme, de activități, de concursuri, de colegi, de profesori, de lenea de dimineață, de numai 7 minute până la școală... de tot.
Nu înțeleg de ce totul trebuie să fie atât de tragic și nu pricep de ce mi se rotesc de nebune în minte gânduri pe care nu le pot culege.
Nu mai aud muzică, așa cum obișnuiam... aud doar șuierul vântului și-i simt răcoarea. alerg cu nerăbdare spre vară, sper cu sufletul legat și cu dorință nebună să reușesc ce îmi propun... căci nici dorințe nu mai am prea multe.
E greu. Sunt fericită, dar mult prea obosită să mai pot gusta seva fericirii aduse ambalată la pachet. De-abia aștept să pornesc înapoi spre locul unde mă așteaptă. De-abia aștept să mă întorc la ce mi-e drag... de-abia aștept să reînvie natura, să zâmbească iar cerul, să se lumineze parcurile, să iasă la plimbare păsărelele...

Sentimente

S-a terminat și vacanța... e over... caput. De acum încep examenele serioase, începe sesiunea. Încă nu m-am refăcut, încă mai am multe ore de somn de recuperat dar parcă nu îmi vine sa îmi dorm timpul - vechea mea problemă.

Ieri am plecat din București... am făcut o escală de câteva ore în Vâlcea. Toate bune și frumoase. Cer senin, lume voioasă, aveam senzația unei dup-amieze liniștite de aprilie. Ajung in Cluj undeva aproape de miezul nopții, într-un peisaj sinistru de ianuarie. Priveam din autocar străzile marginașe ce urcau Feleacul sub egida unui covor alb, pufos. Casele pline, felinarele învăluite în leneșe lumini, văzduhul încețoșat și dansul fulgilor de nea, m-au plasat cu succes într-o altă lume. Trebuie să recunosc, feerică.

Am coborât sub atingerea rece a zăpezii... Am ajuns acasă.
Încă mă cuprinde un sentiment ciudat. Încă am întipărită în minte imaginea Bd-ului Unirii îmbrobodit cu luminițe albastre, încă mai văd fereastra spre care priveam mașina parcată... și chiar încă mai simt aerul primăvăratic de pe Bd-ul Nicolae Bălcescu, al orașului natal. Nu vreau să mă reobișnuiesc cu străzile Ardealului... cu solitudinea trăită aici și cu frigul. Vreau înapoi acasă.

La multi ani 2012!!!

Doresc tuturor ca in noul an sa reuseasca tot ce isi propun, sa se implineasca milioane de dorinte, sa nu mai existe oameni pe strazi, sa dispara toate grijile majore, sa fie mai multa iubire pe pamant si mai multa pace!!

Un an nou plin de realizari si de iubire!!

LA MULTI ANI!