Femeia...

Dumnezeu creand femeia, muncea tarziu in cea de a sasea zi. La Dansul a venit un inger si l-a intrebat: “De ce pierzi atata timp pentru lucrul asta?

“Dumnezeu i-a raspuns: “Uita-te la toate detaliile pe care trebuie sa le respect pentru a o face. Ea trebuie sa se spele usor, dar sa nu fie din plastic, sa aiba mai mult de 200 de parti care se misca si in acelasi timp sa fie gratioasa.

Trebuie sa se poata vindeca cand este bolnava; sa poata sa munceasca cate 18 ore pe zi. Ea trebuie sa aiba doar doua maini, dar cu ele sa poata cuprinde mai multi copii deodata si sa ii poata imbratisa in asa fel incat sa le treaca orice durere.”Ingerul a ramas impresionat:

“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multa munca pentru o zi. Lasa pe maine.”

“Nu” a zis Dumnezeu, “o voi termina azi si ea va fi preferata mea.

“Ingerul s-a apropiat si a atins-o: “Doamne, dar e asa de fina!”

“Da, este fina, dar de asemenea am facut-o si foarte puternica. Nici nu poti sa-ti imaginezi cate poate sa suporte si sa invinga. Arata fragila, dar in ea se ascunde o putere imensa.”

“Poate sa gandeasca?” – a intrebat ingerul.

Dumnezeu a raspuns: “Ea poate nu numai sa gandeasca, dar si sa convinga.”

Ingerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare ca are undeva un defect- are obrazul ud.”

“Nu, nu este defecta,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”

“Pentru ce sunt ele?” – a intrebat ingerul.

“Prin ele isi exprima tristetea, dragostea, singuratatea, suferinta si mandria.”

Ingerul era cu adevarat impresionat: “Doamne, esti un geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este cu adevarat uimitoare.”

“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate sa uimeasca barbatul. Ea poate sa rada, atunci cand ii vine sa planga. Ea poate sa zambeasca, atunci cand este speriata. Ea o sa ajute pe altul, atunci cand ea insasi are nevoie de ajutor. O singura privire de a ei poate face ceea ce nici unui barbat nu-i sta in putere…”

Ingerul nu putea scoate nici un cuvant si o privea uluit.

Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai ca un lucru la ea nu este in regula. Un singur neajuns, pe care daca ea nu o sa-l corecteze, poate sa-i strice viata.”

“Care este acesta?” intreba ingerul.

“Ea nu-si cunoaste valoarea…”

Preluată de pe nuaisacrezi.ro/

Iertare

A început Postul Mare... această primă săptămână se consideră a fi săptămâna iertării, cea în care fiecare dintre noi ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce are, pentru încercările pe care le-a primit și, cu umilință, le-a depășit... și în care toți ar trebui să ne cerem iertare de la aproapele nostru - și la rândul nostru, să iertăm.
Nu mă voi lega de nimeni și nimic, căci nu sunt în măsură. Mântuirea este -până la urmă- o acțiune individuală. Ne naștem singuri, murim singuri, ne mântuim singuri. Interesant este totuși modul în care ne legăm singurătatea noastră de aceea a altora și astfel ne simțim împliniți. Fiecare vine cu propria-i solitudine și împreună se realizează un întreg. Dar nu o resimțim ca pe o singurătate mai mare, așa cum ar trebui... decât atunci când nu mai suntem capabili să ne păstrăm unitatea și începem să dorim singurătatea individuală -cea inițială.
Priveam astăzi întâmplător -mai bine zis accidental- fragmente ce ar fi putut să-mi trezească nemuritoarea conștiină a trecutului... și, cum cândva simțeam acel plin... acum am simțit gol. Ba mai mult, repulsie. Asta cred că se întâmplă când ne iertăm și vedem adevărul gol goluț, necosmetizat de necesitatea împlinirii temporare. Este șocant cum ceva ce cândva părea firesc, acum mă poate dezgusta. Dezobișnuința, realitatea, Adevărul, Calea. În fiecare colț al lumii este o altă lumină, și fiecare se obișnuiește cu lumina sa.

Mai avem trei zile să iertăm și să ne vindecăm de ignoranță...
Cititorule, te rog frumos să mă ierți!

Apel Umanitar

În pofida stilului meu relativ vesel - pe care l-am adoptat recent - și a activităților ce ar trebui să îmi ridice moralul (în raport cu rezultatul final), astăzi am să notez lucruri care mă întristează. Sunt oarecum surprinsă (deși nu știu cât de naivă să mai fiu să mă las încă surprinsă, într-o țară în care totul este posibil) de imbecilitatea tot mai crescută, de răutatea mai acerbă și de nivelul înalt de corupție și încurajarea accentuată a celor de mai sus. Sunt foarte obosită, așadar vă rog să-mi scuzați posibilele incoerențe.
Pe zi ce trece văd lucruri tot mai dureroase și nu mă imunizează deloc. Nu înțeleg până unde vom putea înghiți mizeriile astea? Chiar suntem o țară de imbecili, de hoți și de nenorociți? Sau trăim într-o lume complet anormală în care nu mai avem absolut nicio direcție? Nicio religie? Niciun Dumnezeu? Chiar trăim într-un haos consumerist în care, mai rău ca animalele junglei, ne vânăm unii pe alții? Asta este lumea în care trăim? Chiar în halul ăsta suntem?

Birocrația ne îngroapă. Dar asta așa... ca fapt divers. După runde întregi de alergături pentru niște formalități, am trecut prin fața Palatului Justiției și am văzut un biet om, la vreo 60 de ani, cu o pancartă prinsă animalic de haină. Am reținut, involuntar, o idee groaznică: „GREVA FOAMEI (...) dacă tot mi-ați luat tot, luați-mi și viața!”. Doamne, am simțit că mă prăbușesc... căci sunt conștientă, la fel ca și dvs (iar dacă nu sunteți, iertați-mi impertinența de a vă acuza de ignoranță), că trăiesc într-o societate în care justiția... și de fapt întreaga putere a statului, aparține celor ce dețin averea. CORUPȚIE, FRAUDĂ, MIZERIE UMANĂ!

... și totul pentru că încurajăm hoția, nonvaloarea, incultura, prostia, impertinența, golănia! Părinții celor în cauză ar trebui împușcați! Să le fie rușine să crească asemenea jigodii! Nu mai există valori! Cel puțin nimic pozitiv!
Mă frustrează multe: muzica e tot mai proastă. Mi-e deja lehamite să mai pornesc televizorul sau radio-ul. Bafta mea că mai există VH1 ori Magic/Europa FM. Și nu e aici vorba de nicio reclamă. Pur și simplu în rest găsesc gunoaie comerciale. Mesaje ilicite. Sexualitate, orgii, manele și alte mizerii. Am ajuns să am coșmaruri. Și mai vreau să fiu mamă! Bine zicea Mihai: mi-ar fi frică să cresc un copil în lumea asta.
  De ce Doamne iartă-mă nu putem fi și noi oameni, și nu animale? De ce la fiecare colț de stradă trebuie să fiu martorul ocular al unei anomalii culturale/sociale? De ce sunt atâția copii needucați, atâtea scursuri în societatea asta (infectă)? De ce trebuie să fie societatea infectă? De ce ne îngropăm bătrânii de vii? De ce nu respectăm vârstinicii? De ce se fură? De ce suntem zgârciți? De ce suntem sictiriți la serviciu? De ce nu ne facem treaba? De ce trăim doar birocratic la zi dar real suntem înapoiați? De ce nu vrem să ne depășim condiția de țărani înapoiați (fără niciun fel de referire la oamenii din mediul rural... ci doar exprimare în sens peiorativ)? De ce, de ce, de ce?
Uneori simt o furie teribilă asupra speciei umane ce se degradează tot mai tare încât mi-aș dori să evadez, să mă retrag, să nu mai fiu asociată lor! O generație care îmi oferă o condiție tot mai puțin favorabilă, ca să nu zic că nu-mi face absolut deloc cinste. Mi-e rușine că nu mă pot mândri cu generația mea, ba dimpotrivă, mă simt deja bunică în comparație cu noile mentalități. Nu mai există pic de rușine, pic de pudoare, pic de respect! La câte scene am asistat astăzi doar încercând să rezolv niște chestiuni pur birocratice... cred că nu am asistat adunat în ultimii 20 de ani. Lumea se întoarce invers. Mă întreb cum pot unii dormi noaptea știind ce măgării fac? Cum îi lasă ignoranța și răul să doarmă? Eu nu pot sta liniștită pentru că aparțin acestei realități... ei cum pot oare? Cred că și necuratul stă departe de oamenii ăștia, căci vorba lui D. Puric: sunt mai răi decât Dracu. Și lui îi e frică de ei!

Oamenilor!!! CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?? Ne lăsăm chiar așa conduși de acest duh al prostiei? al mizeriei? al infectului? Aerul miroase-a gri! Are o aromă râncedă și-un aspect degradat! Sufletele noastre se degradează... și se transformă încet -pesemne- în ceva de domeniul trecutului. SĂ NE FIE RUȘINE! Ar  trebui să ieșim toți în stradă! Suntem tineri... ar trebui să ieșim în stradă să luptăm pentru libertatea noastră! Pentru drepturile noastre intelectuale! Pentru viitorul nostru! Pentru dreptate, ordine și ADEVĂR!

.. aud pe fundal: Habemus papam! S-a ales noul papă...

Of... 

Mamelor din lumea-ntreaga...

Vă iubim!

Remember

O primavară superbă!

...

„Un artist nu are nimic de demonstrat nimănui. Nici nu-l interesează ABSOLUT deloc părerea celorlalți.” (Oana Pellea)

Ce mai citim?

Astăzi propun spre lectură un jurnal (cred că v-ați obișnuit cu recomandările mele diaristice), pe care l-am primit și eu cadou de la viitorii mei nași, Nicoleta și Nicu, de ziua ... LOR! Să-mi fie rușine! Este vorba de Jurnalul Oanei Pellea (2003-2009), București, Humanitas, 2009, 219 pag. 
Este un volum extraordinar pe care l-am savurat pe nerăsuflate. La un momentdat cred că am uitat și să respir: inspiram cuvinte, expiram trăiri. Aveam senzația, pe alocuri, că mă citesc pe mine... doar că o eu mult mai elevată, mai trăită și mai experimentată. Nu voi dezvălui mai mult, decât niște mici fragmente ce sper să vă îndemne la lectură:

„Mi-e dor de oameni delicați și buni, de oameni deștepți și generoși. De tradiție și educație. Mi-e dor de bun simț și bunăvoință.” 
 „Orice aș face nu pot înțelege timpul în care trăiesc.” 
„Mai bine rămân pe dinafară, mai bine zbor din când în când și mă topesc în cer, mai bine scriu de nebună cuvinte după cuvinte decât să trăiesc în și cu lumea pe care o văd.”
„În timp ce scriam asta, auzeam comentariile oamenilor... în capul meu: ia uite, mă, ce scrie asta... M-am săturat de ce aud în jur, de toate banalitățile și vulgaritățile. Sunt bolnavă de urâțenia lumii și de răutatea din lume. De ce urâtul are mai mare succes? Nu știu. Nu pot crede în urât și în vulgar.”
„Din păcate trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărțim din când în când de noi.”
„Dacă ești străin și citești ziarele românești, ai certitudinea că te afli în iad. Nimic sau aproape nimic bun, care să dea speranță.”
„Un gând scris capătă mai multă consistență, capătă materie, devine material.”
„Da, televiziunea a devenit pe tot globul cel mai folosit detergent. Nu-i zice nici Ariel, nici Omo, ci pur și simplu televiziune. Detergentul televiziune vă lasă creierele curate și mirosind plăcut. Folosiți cu încredere. Spală tot!”

Eu am dat tonul. Mai departe vă las pe voi să descoperiți! Este superb! 

Wishlist

...sau viața în imagini. Acum, când văd că sunt într-un moment de latență existențială, când mă aflu pe lista de așteptare în cursul vieții, încerc să îmi fac de lucru. Mă simt ca atunci când stau plictisită pe un peron oarecare în gară, îmfofolită în eșarfe, geci, căciuli... și tot înghit vântul ce suflă rece și obosit. Știu în ce tren urmează să urc, știu destinația la care vreau să ajung, însă nu am idee de stațiile intermediare, de comfort ori de voi coborî mai devreme, ori nu voi avea timp suficient să mă strecor afară la destinație și o voi rata, privind-o din cine știe ce fereastă ruginie, aburită de respirațiile grele ale călătorilor. Cine știe? Poate nu-mi voi găsi locul, poate nu-mi vor conveni tovarășii de drum, ori poate doar va fi prea înghesuit locul și-l voi ceda în favoarea culoarului. De va fi modern sau antic, nu pot spune. De voi transpira ori voi îngheța de frig... nici atât. Eu știu doar că mă voi urca într-un tren pe care-l aștept stând în gară, pe un peron la întâmplare, și sper să mă ducă la destinație...

I've got the flu

Mi-am făcut un obicei foarte frumos... acela de a răci de fiecare dată când vine vacanța: de Crăciun am fost răcită, de revelion cobză, acum în vacanța intersemestrială sunt terminată (de sâmbătă și încă nu dă semne de refacere). Sper să mă las de obicei. Organismul meu își bate joc de mine... ori poate nu îi place să mă știe liniștită și liberă :)).
În orice caz, partea bună este că am profitat de ocazie pentru a-mi reîncărca imprimanta și a mai scoate două albume de poze :D. Nimic nu mă face să mă simt mai bine. Am deja un raft întreg din bibliotecă de albume foto.yaaay
Ceva stupid:

De prin bibliotecă...

De ceva timp am revenit spre literatura clasică. Încep să cred că în liceu o refuzam în favoarea literaturii de specialitate și a jurnalelor, mai mult datorită faptului că încercam să completez și cu altceva lecturile obligatorii pentru școală, însă în realitate nu îmi displăcea stilul atât de mult pe cât susțineam.
Așadar, de când lucrez la proiectul meu secret am nevoie de foarte multă lectură... și cu o bibliotecă atât de minunată acasă este imposibil să rezist. Revin la cărți pe care doar le-am frunzărit plină de sictir altă dată... și le regăsesc atât de tentante și de taumaturgice în procesul meu de purificare culturală și sufletească.

„De fapt, cel mai plăcut lucru e să stai seara lângă foc, la lumina lămpii, cu o carte în mână, în timp ce vântul șuieră prin geamuri... să nu te gândești la nimic, la timpul care trece. Să te plimbi, fără să te miști, prin țări pe care ți le imaginezi, și gândul tău, împletit cu ficțiunea, să zburde printre detalii sau să urmărească firul întâmplărilor. Să te identifici cu personajele, să ți se pară că tu ești cel care palpită în hainele lor” (Doamna Bovary - G. Flaubert)