Timp...

Blocaţi în timp…
Mă-ntorceam în valurile clipei
trei ceasuri înapoi
la zâmbetul de-nceput
Şi nu mă mai săturam
să te privesc.
Trei ceasuri
şi o singură curea.
Tăcerea te-ajuta
să scapi de privirea mea…
Şi-ai fi vrut să rupi totul
prin glasuri
de întuneric…
Şi-atunci te-ntreb de-ai vrea
să rupi din tăcerea mea
în trei ceasuri
şi un fulg de nea…

Pe ultima sută...

Perioada dintre sărbători... Am visat azinoapte că pusesem trei articole pe blog... şi culmea, că acum chiar nu ştiu ce să scriu atât de interesant (tell me smth new). N-am avut un Crăciun foarte fericit... Am fost răcită cobză - şi abia azi mi-am mai revenit cât de cât (că încă mai am ameţeli şi tuse măgărească, dar asta e nimic pe lângă ce a fost). Am energie şi n-am pe ce să o consum că mi-e că dacă îmi fac curaj şi ies, mă întorc la polidin, frecţii şi antibiotice (no thanks), aşa că citesc diverse despre Kiron şi asteroizi :)) - nimic nou, again.

Aaa da, a nins azinoapte... dar am senzaţia că deja se mocirleşte (şi nu e foarte plăcut)

Craciun fericit!!

Fie ca Sfintele Sărbători de iarnă să vă trezească în suflet dorinţa de mai bine şi bucuria de a fi alături de cei dragi!
Craciun fericit!
Frohe Weihnachten!

Reacţii...

Durere puternică de măsea

şi de inimă.

Bate puternic pe ritm de nevralgie

măseaua

sau inima;

Cum poate un firicel de frig

să provoace atâta durere?

Dar închide dragă fereastra

inimii

cu tine pe dinăuntru -

Şi nu lăsa căldura ei să se piardă

în ceaţa de afară.

Izolează bine, căci frigul de la măsea,

acumulat, creează puroi

ce te alungă din inima mea...

Durere infernală pe interior

când afară-i viscol şi tu eşti acolo,

cu măseaua mea.

Poezie dadaistă

...sau cel puţin asta se presupune. Cu alte cuvinte o ciorbă de cuvinte extrase din "căciulă".

În Egipt parfumul supărat
pipăie mândru mesajul religiei.
Bucata sensibilă de lapte strălucit
se regăseşte în viaţa profetului bleg
dar bine...
Urmăresc drumul imprimantei spre exil
în ciorap.
Chiar şi Everestul simte cutia pastilei efemere
şi răceşte antibioticul.
El minte că bea supozitorul blond
de ou în briliant,
fiindcă pijamaua extenuată
luptă în politică.
Nicio lacrimă nu provoacă
rupturi în munţi.
Iartă-ţi sufletul, Kefir,
căci portocala iubeşte verdele
chiar dacă moare răzbunarea
în covor.
Copacu-i un berbec simpatic,
şocat de balivernele
sacoului lui Zorro.

Aiureli

Ce zi bună... Asta până acum când m-a electrocutat gândul acesta. De ce tremur şi mă comport ca şi când aş fi văzut o fantomă? Mi-e teamă că se va învârti roata în aceeaşi direcţie. E o altfel de formulă dar totuşi există riscul unui rezultat comun. În fizică... se prea poate ca pentru stări diferite, din formule diferite, să dea acelaşi rezultat, dar în viaţă? În viaţă nu ar trebui.
M-am liniştit dar tot mi-e mintea tulbure. Prea sunt sătulă de oameni îngrijoraţi în jurul meu, de nervi descărcaţi, de suflete care nu se înţeleg. Vreau linişte, să-mi aranjez gândurile... dar nici un an de aş sta într-o cutie, nu cred că m-aş putea schimba, ci poate mai rău: aş rămâne într-un univers de mult uitat...

Exil

Bule... se agită în aer şi duc nebune toate gândurile unui om lucid. Plouă...şi ninge, ba nu... doar plouă. Se întâmplă ca în această ameţeală să găsesc o umbră de nimic care să mă trezească.
De ce nu răspunde?
Mergeam încet pe stradă cu respiraţia tăiată: în întuneric doi ochi verzi s-au insersectat cu ai mei. Atât de cunoscuţi şi totuşi atât de străini. Leşin sec. No air. De ce? Palton negru...?! Nu am remarcat nimic. Nu-mi pasă, a fost un accident cu un suflet dintr-o altă viaţă.
Şi totuşi, revin la mine. Marcată parcă de mâna de pe trotuar. E iarnă iar în sufletul meu se dă un război crud, dar mă salvează, căci are aura încărcată pozitiv. Nu e ca el, e diferit... un prunc cu suflet curat, nu un demon pătat...

Another year has gone by

Playlistul meu mă ajută să sparg puţin tensiunea. Mă gândesc la portocale - pe care le ador. Simt presiunea aerului în părul meu şi mirosul aceloraşi fructe ce mă pândesc de pe birou. Nu pot să nu mă gândesc la ele.
Mă aşez pe pat să mai învăţ ceva dar...sunt obosită. Am avut un vis frumos azinoapte ce încă mă mai captivează, dar... inutil! Nu cred în forţa lor.
Am mâncat prea multă ciocolată.
Fredonez... "ce simt acum?" am întrebat. "Another year has gone by" mi se răspunde într-un final, pe-un ton de terţă mare. Am trecut la colinde... simt iarna, simt braduţul ce stă împodobit şi veşnic viu, în ghiveciul său din sufragerie (oare când se va face mare, mare?) şi iar e fix...

Lucrurile se înrautăţesc înainte de a se îmbunătăţi.

Se ajunge la ce zicea Nietzsche " Anticipările negative conduc la rezultate negative. Anticipările pozitive conduc la rezultate negative."

Asta ca să nu mai fiu întrebată de ce...

Acum pot reveni la problemele mele, la moartea pe care-o voi vedea cu ochii la teza de la germană, la certurile care apar tot mai des, la nervii pe care nu mai am cum să-i controlez şi la prostia omenească ce mă înconjoară şi încearcă să pună stăpânire şi pe mine. Cu părere de rău, într-o lume de incompetenţi şi "deştepţi", cerbi cu două frunţi nu poţi decât să te salvezi prin renunţarea la visare. Ai zice că tot ce există se bazează pe o vină nerecunoscută. Mă disperă să văd toţi imbecilii făcând nişte afirmaţii după care cu uşurinţă poţi trage apa, mă exasperează să-i văd zmei când chiar ei se încadrează în categoria pe care nu o recunosc. Vor faimă dar se împroaşcă singuri cu noroi şi atunci, salvatorul îi confundă... atunci nu mai există fericire şi linişte, ci doar război. Freud îşi punea problema unei lumi pline de egocentrişti (nu egoişti)... spunând că atunci pe nimeni nu se va mai revărsa egocentrismul nimănui şi ar exista lumi paralele. Ei bine, am pus piciorul în prag. Am să mă ocup de egocentrismul meu, am să mă interesez de mine, că şi aşa am fost acuzată de un astfel de comportament. Nu-mi mai pasă... Nu mai sunt de mult visătoare, idealistă sau perfecţionistă... Pot fi şi Hitler de vreau fiindcă oricum discriminarea e la ea acasă în lumea asta şi o pot simţi chiar pe pielea mea. Pot să omor cu sânge rece furnica deghizată în porc şi porcul ce se vrea furnică... Am destule pe cap ca să mai suport şi problemele altcuiva, voi trăi după legile lor... Things were normal, let's get back to that!

Tot astfel...

Mai ştii, cum mă strigai pe-atunci... "Icoană cu picioare lungi"...

Melancolie... nejustificată. E 5 decembrie, se fac doi ani de când am murit, doi ani de când uit continuu că exist şi mă scufund în viaţă. Nu e o formă de admonestare a propriei persoane... adică, nu am chiar nimic, nu simt nimic decât o mizerie ce mă înfăşoară complet. Nu-mi vine să cred că e iarnă, că aveam mâna luxată sau că nu mai am forţă să asimilez vreo cunoştiinţă. Nu-mi vine să cred că sunt atât de patetică încât să dau vina pe polipi şi nu înţeleg de ce eram mireasmă, erai viu.
"Salvarea se încercă" spune bloggerul meu... dar pe mine cine mă salvează? Mi-aş dori să nu mai schimb subiectul continuu şi să mă hotărăsc odată pentru totdeauna ce vreau şi ce am. Mă zbat ca peştele pe uscat... deşi, ciudat, că racii supravieţuiesc oricum. Dar eu? Eu nu sunt peşte, chiar dacă pielea-mi e plină de solzi fini...
E fix.
Mă iubeşte... dar şcoala, şcoala de ce nu mă iubeşte? De ce mă chinuie? De ce? Niciun chip ierliu, niciun ochi exhaustiv, nicio mişcare plăpândă. Mi-e somn, mi-e lene, mi-e greu. Vreau să mă trezesc din coşmarul ăsta şi să mai rup o bucată din pâinea victoriei de odinioară...

Nimic

Respir praful
deşi tare m-amăgesc că e parfum...
Vreau să plâng
dar nu mă lasă decât
să zâmbesc.
Vreau să mă lase să ţip -
Că sunt sătulă
de dulcegării...
- Ce ai pe suflet?
Se-aude în noapte
linişte.
Nu există răspuns.

Semn de întrebare...

... Ce se îmtâmplă
Atunci când orgoliul masculin
se regăseşte...
... la o femeie?

Şi ce crede el oare
când ea nu zâmbeşte
... din orgoliu?
Când nu sună
... ca să nu pară supusă,
când nu recunoaşte că suferă
sau că iubeşte?

De ce oare
orgoliul masculin
Se regăseşte la o femeie?
Într-un mesaj, un zâmbet, o chemare;
Ai vrea să-i zici că îl iubeşti...
... dar el ştie!
Ar vrea să nu te mai prefaci -
că nu te doare.

Eşti femeie! Exteriorizează-te!
Iubeşte, ţipă, suferă, plângi dacă e cazul
dar nu te arunca în efectul sindromului
"eu sunt cocoşul" sau "aici cântă găina"
fiindcă rişti să te loveşti.

La mulţi ani, române!

Astăzi se împlinesc 90 ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Acum celebrat în mod deosebit, aflându-ne în perioadă electorală.
Am ieşit de dimineaţă în oraş din curiozitate şi am surprins câteva momente drăguţe ce mi-au amintit de copilărie: discursul primarului de lângă statuie, aprinderea flacării... defilarea armatei, poliţiei, pompierilor. Erau aşa drăguţi toţi în uniforme -asta că nu mă pot abţine- încât regret că nu am fost inspirată să îi fotografiez.
Nu a durat mult... dar măcar nu putem spune că a lipsit evenimentul din calendarul nostru anual. Plus de asta, toată lumea are liber azi... şi cum ziua a fost atât de însorită şi de liniştită, am trăit continuu cu impresia că este sâmbătă (acum dezamăgire: e luni).

La mulţi ani, România... la mulţi ani nouă!