Oameni buni

Pe zi ce trece cunosc tot mai multe persoane, care mai de care mai interesante. Uneori mă simt atrasă, alteori mă simt respinsă de acestea... este de ajuns o privire. Meditând, în drumul meu liniştit spre casă, am realizat că majoritatea persoanelor ce au intrat în viaţa mea au avut nevoie de o singură clipă. Nu ştiu exact ce se declanşează în mecanismul meu afectiv sau psihic atunci când cunosc o persoană... de mă leagă, ireversibil, de sine. Sunt persoane pe care le-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, şi pentru care -inevitabil- am dezvoltat, din prima clipă, cele mai calde sentimente. Şi în ziua de azi, chiar după ani de tăcere, când le văd, retrăiesc aceeaşi admiraţie pe care mi-au stârnit-o iniţial.
Este foarte interesant modul în care ajung să iubesc oamenii pentru ceea ce țin ascuns în carcasa sufletului. Uneori mă simt de parcă aş putea vedea dincolo de carne şi oase... dincolo de trăirile fizice... văd candoare. Atât. Nu ştiu, poate este doar o impresie a mea, dar sunt convinsă că nu mă înşel. M-a înzestrat Dumnezeu cu o sensibilitate bolnavă care îmi permite să privesc oamenii în ochi și le văd inima. Sunt unii atât de buni, încât nici nu e nevoie să vorbească, oricum îi trădează privirile. E drept, de cele mai multe ori acele suflete stau ascunse în figuri pe care trebuie să le descoperi. Afișează o mască a durității care, dacă știi cum să o privești, să o explorezi, îți dezvăluie cele mai neașteptate exemplare de puritate. Nu vorbesc de farisei... ci de oameni pe care Dumnezeu cu siguranță îi iubește, pentru ceea ce păstrează în interior și fac în tăcere pentru alții, și nu pentru ceea ce afișează în exterior.
Pentru acei oameni pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale şi de care nu se zgârceşte să creeze... sunt cu adevărat recunoscătoare.
Mulţumesc că există.