De multe ori lucrurile sunt ciudate. Rău.
Mai am câteodată vreo sclipire... când cred că în drumul meu întâlnesc oameni cu care aș putea rezona în vreun fel, oameni ce ar putea avea aceleași viziuni sau credințe ca mine. Însă nu rare sunt momentele când în urma unei astfel de „umflări în pene” ajung să îmi schimb rapid părerea. Nu toate pietrele ce lucesc în apă sunt diamante.
Azi am fost într-un loc unde am cunoscut un om. Simplu, modest, zâmbitor. Auzisem că e puțin mai „dificil”, dar de fiecare dată acest lucru nu poate decât să mă bucure, căci iubesc oamenii considerați de alții a fi „dificili”. De cele mai multe ori sunt cei mai buni și mai frumoși oameni. Doar nu lasă loc pentru toată lumea... sunt ceva mai greu de abordat întrucât ceilalți nu se pot ridica la nivelul așteptărilor acestora sau pur și simplu nu au răbdare sau voință.
În orice caz. Am întâlnit acest om. Am fost surprinsă când discuția a patinat pe o pistă legată de credință, Dumnezeu, întoarcere la valoare, Adevăr... cu atât mai mult cu cât nu eu inițiasem conversația. Am continuat. Îmi plăcea. Vedeam în acest om un potențial partener de discuții pertinente. Vorbea de Scriptură, de Liturghie, de credință, fără ca eu să fac vreun demers. Radiam. Eram în extaz să văd credința în popor. Am început să pronunț exaltată titluri de cărți, martiri, sfinți. Am remarcat că nu reușesc să stârnesc reacții. Singur, nu altele decât aceleași zâmbete veșnic afișate. M-a alarmat puțin. Intuiția mea începe deja să dea semnale. Mă avertiza că e ceva în neregulă... dar mă gândesc că mântuirea constă tocmai în aceste lucruri simple. A început să citeze pasaje din Biblie... ok. Continuăm, în timp ce scriam o factură, să vorbim despre mântuire. Încă o dată, nu la îndemnul meu... când, deodată, a ajuns la epicentrul discuției. Acolo unde, probabil vroia să ajungă de la început: „un prieten” care practică: SPIRITISMUL.
Să mor, nu alta.
Apoi a început să povestească despre neamuri care plăteau prețul păcatelor din vieți anterioare... că așa spunea spiritul acela în timpul ședințelor. Fusese Mafalda într-o viață anterioară. Sigur, am încercat să explic de ce se contrazice această practică, în fond, cu credința noastră, ortodoxă.
Degeaba. Omul continua poezia memorată deja cu patosul specific unui autor de memorii nepublicate.
Mâna mea mergea din ce în ce mai repede pe hârtie. Scrisesem deja și chitanța. Le și rupsesem. Simțeam cum se „convoacă” spiritele și se încinge încăperea la 50 grade. Ardeam. Cred că în focul iadului în care mă adusese conversația.
Spre final, după alte „povești nemuritoare” cu spirite, rupte parcă dintr-un thriller japonez, a exprimat diferența dintre un om născut în sărăcie, poate chiar țigan, cu frați și surori... cu lipsuri șamd, și un om bogat, fără nici un fel de griji șamd. Se pare că, în conformitate cu spusele acestui domn, primul plătește păcate din vieți anterioare. Este un fel de pisică trezită în tomberon după ce a căzut de la etajul zece al unui bloc de suburbie... în timp ce al doilea este răsplătit pentru bunătatea, generozitatea și altruismul vieților precedente.
Am rămas mască. Încercările mele de a explica ceea ce, în fond, exprim de fiecare dată când am ocazia... cum că Dumnezeu dă fiecăruia după sufletul său atât cât are nevoie pentru mântuire... cum că pe acel copil sărac îl poate ajuta astfel să câștige Împărăția Cerurilor sau că acele bogății pot sărăci, de fapt, sufletul și că de multe ori este mult mai fericit omul sărac ce are o familie și o bucată de mămăligă pe masă, în detrimentul celui ce se scaldă în avuții și parcă tot nu îi mai ajunge... pe principiul pildei cu săracul Lazăr ce-i întinde omului bogat mâna, din Rai.... toate aceste încercări se loveau de o mască de inocență perfectă, de un chip sedat parcă, un chip ce știa una și bună: sufletele plătesc pentru păcate din vieți anterioare... și spiritismul e bun. E acceptat de Biserică.
În final am realizat că nu am cu cine. Mă luptam cu morile de vânt mai ceva decât Don Quijote. M-am ridicat politicos cu un zâmbet blând, m-am rugat în sinea mea pentru sufletul rătăcit... i-am întins mâna și m-am scuzat frumos că trebuie să ajung altundeva. Mi se întunecare destul cerul cu aceste erezii.
Când am ieșit, sufletul părea mai greu cu mult. Și picioarele păreau împiedicate la gândul că poate altădată aș fi susținut reîncarnarea. Poate altădată m-ar fi tentat teribil povești de acest gen. Poate aș fi „pus și botul” la astfel de anecdote. Acum, însă... nu.
M-am îndreptat spre mașină, am oftat... și am trecut mai departe.
Credeam că s-a luminat laicatul.
Nu știu dacă așa lucrează masoneria sau nu... dar am rămas cu o piatră.
Sufletele alor-noștri sunt în ceruri, ne privesc... și se minunează. Trebuie să le lăsăm liniștite și să așteptăm să le vorbim când vom ajunge acolo. Până atunci nu ne rămâne să comunicăm decât prin rugăciune.
Doamne ajută!
Mai am câteodată vreo sclipire... când cred că în drumul meu întâlnesc oameni cu care aș putea rezona în vreun fel, oameni ce ar putea avea aceleași viziuni sau credințe ca mine. Însă nu rare sunt momentele când în urma unei astfel de „umflări în pene” ajung să îmi schimb rapid părerea. Nu toate pietrele ce lucesc în apă sunt diamante.
Azi am fost într-un loc unde am cunoscut un om. Simplu, modest, zâmbitor. Auzisem că e puțin mai „dificil”, dar de fiecare dată acest lucru nu poate decât să mă bucure, căci iubesc oamenii considerați de alții a fi „dificili”. De cele mai multe ori sunt cei mai buni și mai frumoși oameni. Doar nu lasă loc pentru toată lumea... sunt ceva mai greu de abordat întrucât ceilalți nu se pot ridica la nivelul așteptărilor acestora sau pur și simplu nu au răbdare sau voință.
În orice caz. Am întâlnit acest om. Am fost surprinsă când discuția a patinat pe o pistă legată de credință, Dumnezeu, întoarcere la valoare, Adevăr... cu atât mai mult cu cât nu eu inițiasem conversația. Am continuat. Îmi plăcea. Vedeam în acest om un potențial partener de discuții pertinente. Vorbea de Scriptură, de Liturghie, de credință, fără ca eu să fac vreun demers. Radiam. Eram în extaz să văd credința în popor. Am început să pronunț exaltată titluri de cărți, martiri, sfinți. Am remarcat că nu reușesc să stârnesc reacții. Singur, nu altele decât aceleași zâmbete veșnic afișate. M-a alarmat puțin. Intuiția mea începe deja să dea semnale. Mă avertiza că e ceva în neregulă... dar mă gândesc că mântuirea constă tocmai în aceste lucruri simple. A început să citeze pasaje din Biblie... ok. Continuăm, în timp ce scriam o factură, să vorbim despre mântuire. Încă o dată, nu la îndemnul meu... când, deodată, a ajuns la epicentrul discuției. Acolo unde, probabil vroia să ajungă de la început: „un prieten” care practică: SPIRITISMUL.
Să mor, nu alta.
Apoi a început să povestească despre neamuri care plăteau prețul păcatelor din vieți anterioare... că așa spunea spiritul acela în timpul ședințelor. Fusese Mafalda într-o viață anterioară. Sigur, am încercat să explic de ce se contrazice această practică, în fond, cu credința noastră, ortodoxă.
Degeaba. Omul continua poezia memorată deja cu patosul specific unui autor de memorii nepublicate.
Mâna mea mergea din ce în ce mai repede pe hârtie. Scrisesem deja și chitanța. Le și rupsesem. Simțeam cum se „convoacă” spiritele și se încinge încăperea la 50 grade. Ardeam. Cred că în focul iadului în care mă adusese conversația.
Spre final, după alte „povești nemuritoare” cu spirite, rupte parcă dintr-un thriller japonez, a exprimat diferența dintre un om născut în sărăcie, poate chiar țigan, cu frați și surori... cu lipsuri șamd, și un om bogat, fără nici un fel de griji șamd. Se pare că, în conformitate cu spusele acestui domn, primul plătește păcate din vieți anterioare. Este un fel de pisică trezită în tomberon după ce a căzut de la etajul zece al unui bloc de suburbie... în timp ce al doilea este răsplătit pentru bunătatea, generozitatea și altruismul vieților precedente.
Am rămas mască. Încercările mele de a explica ceea ce, în fond, exprim de fiecare dată când am ocazia... cum că Dumnezeu dă fiecăruia după sufletul său atât cât are nevoie pentru mântuire... cum că pe acel copil sărac îl poate ajuta astfel să câștige Împărăția Cerurilor sau că acele bogății pot sărăci, de fapt, sufletul și că de multe ori este mult mai fericit omul sărac ce are o familie și o bucată de mămăligă pe masă, în detrimentul celui ce se scaldă în avuții și parcă tot nu îi mai ajunge... pe principiul pildei cu săracul Lazăr ce-i întinde omului bogat mâna, din Rai.... toate aceste încercări se loveau de o mască de inocență perfectă, de un chip sedat parcă, un chip ce știa una și bună: sufletele plătesc pentru păcate din vieți anterioare... și spiritismul e bun. E acceptat de Biserică.
În final am realizat că nu am cu cine. Mă luptam cu morile de vânt mai ceva decât Don Quijote. M-am ridicat politicos cu un zâmbet blând, m-am rugat în sinea mea pentru sufletul rătăcit... i-am întins mâna și m-am scuzat frumos că trebuie să ajung altundeva. Mi se întunecare destul cerul cu aceste erezii.
Când am ieșit, sufletul părea mai greu cu mult. Și picioarele păreau împiedicate la gândul că poate altădată aș fi susținut reîncarnarea. Poate altădată m-ar fi tentat teribil povești de acest gen. Poate aș fi „pus și botul” la astfel de anecdote. Acum, însă... nu.
M-am îndreptat spre mașină, am oftat... și am trecut mai departe.
Credeam că s-a luminat laicatul.
Nu știu dacă așa lucrează masoneria sau nu... dar am rămas cu o piatră.
Sufletele alor-noștri sunt în ceruri, ne privesc... și se minunează. Trebuie să le lăsăm liniștite și să așteptăm să le vorbim când vom ajunge acolo. Până atunci nu ne rămâne să comunicăm decât prin rugăciune.
Doamne ajută!
2 comentarii:
Da, asa lucreaza francmasoneria! Spiritism, erezie, paganism!
Spunea foarte frumos Nea Sandu Stefanescu, Parinte Atanasie: "Valoarea nu se alege, se impune prin virtute". Diferenta dintre masonerie si crestinism. Una lucreaza cu Diavolul, iar crestinismul cu Dumnezeu!
Asa este! :)
Trimiteți un comentariu