Ultimul tren

O mai strânge o singură dată în brațe, înainte de a urca în trenul care avea să îi despartă pentru totdeauna. Și-ar dori ca strângerea ei plăpândă, și totuși atât de fermă, să îi rămână tatuată pe piept.

Nici promisiuni nu mai au. Cuvintele sunt șterse și fără valoare. Nici chiar ochii nu se mai intersectează. Doar buzele vorbesc... Plâng: știu că este ultima oară. Se vor pregăti să guste alte imitații mai mult sau mai puțin reușite. Se vor căuta mereu... Până amintirea se va pierde în ceață.

Îi simte inima. O aude contopită, parcă, cu a lui. Nu știe dacă nu cumva respiră el și pentru ea.

Mai simte o adiere care îl aduce înapoi la realitate.
Mâna ei e mult mai moale. Îi simte suferința. Trenul cumplit ce îi va despărți pentru totdeauna se apropie. Luminile îl orbesc. Privesc direct spre el.
Deschide ochii larg, lăsând albul sa devină tot mai cuprinzător.
Ca într-o meditație, toată tensiunea dispare.
Nu îi mai simte inima.
Pielea îi e parcă tot mai rece.

A ajuns.

A urcat pentru ultima oară. Trupu-i cândva greu acum o privește ușor, imaterial, din fereastră.

Ea plânge. El o privește.
Ea țipă... El o privește.
Și trenul pleacă... Și el o privește... Dar el nu o mai vede, chiar dacă fizic ochii încă o privesc.

Se vor mai întâlnit, probabil...
... Îi mai așteaptă multe trenuri în vieți viitoare.
Li se promite nunta și fericirea.
Dar nu aici... Și nu acum.
El a plecat deja spre cer, și o așteaptă, să se metamorfozeze împreună, să mai rătăcească niște vieți până vor găsi acel sincron.
Și vor renaște.

...

A încetat să mai țipe. Oricum nu o mai aude. I-a mai dat un ultim sărut...
Atunci a încetat să o mai privească: I-a închis ochii.

Salonul se umple dintr-odată de un frig aspru.
Trenul a plecat... Înainte de a-i da măcar o șansă.

Adio...
... Deci...
Pe curând?!

Cum ne mutilăm singure...

Astăzi, după atâtea ore de privit în oglindă, m-a izbit realitatea. Noi, cu superficialitatea noastră, ne mutilăm... Deformăm atât de mult opera de artă lăsată de natură.
... Ne-am obișnuit să ne mulăm pe ceea ce societatea impune ca fiind frumos, inducându-ne, în subconștient, imaginea himerică a idealului în materie de frumusețe. În fiecare dimineață, cu mai multă sau mai puțină energie, ne punem măștile pe față și pornim la drum.
Niciodată nu mi-am bătut capul de ce fi-miu îmi spune mereu "mami se face bau bau" atunci când mă vede machindu-mă. Ba chiar am ajuns să mă justific și eu de fiecare dată, aprobându-l: "da, mami se face bau bau". Alteori chiar eu îl anunț cu privire la acțiunile mele în acest sens.
Seara, cu ultimele puteri, în timp ce el scufundă peștișori și rățuște în apă...eu trec la revers. Cu gesturi grijulii și totuși obosite, dau jos masca, pe fondul sonor al aprobării celui ce încă nu cunoaște normele diabolice ale societății: "mami se face frumoasă?"... Azi m-a lovit. În fiecare dimineață aud același lucru și în fiecare seară ideea se repetă. Pentru el mami e frumoasă așa: fără mască, imperfectă și obosită.

... Și atunci mă întreb... Cum am ajuns noi, ca societate, să ne mutilăm?

Regăsirea Evei

O singură mângâiere și s-a trezit. Nu mai aleargă clandestin în viețile pe care le colindaseră împreună în trecut. Oricum nu își mai amintește mare lucru... Totul este ascuns în hipofiză, și, cu toate astea, când îi simte pielea catifelată, simțurile îl împing înapoi. Își amintește de ea, de Eva lui, muza din Geneză. Nu e prima viață împreună... De fapt, în fiecare trecut a avut-o. Au alergat în celest împreună, îmbătați de ignoranța unei existențe discontinue, de atât de multe ori... Încât acum, când o privește, fără a-i spune prea multe, îi știe deja reacțiile. Sunt previzibile. Poartă marca lui cândva.
Ea îl privește grav. Simte rezonanța, îi aude parcă strigătul mut, dar refuză ipoteza universului... Pragmatismul nu o  lasă să vadă acolo unde suferința nu mai cunoaște cuvinte. Tresare și resimte frica. Nu îl cunoaște, nu are motive să se teamă dar, cu toate astea, e ca și cum ar intui că apropierea de el nu va face decât să îi provoace suferință.

Păstrează-ți focusul!

Am trăit mereu cu impresia greșită că viața trebuie să se întâmple acum, și că dacă nu e acum... Apăi nu mai este niciodată și e bai. Ca un copil răsfățat și nerăbdător căruia i s-a promis o jucărie de Crăciun... În iulie... Tragedia a fost mereu amplificată când pur și simplu nu puteam grăbi timpul.
Am realizat, apoi, din "lovituri" că sunt lucruri care necesită timp. Un copil de naște în 9 luni... Uneori poate veni și mai devreme, dar e bai! Orice proces are timpi exacți, și chiar dacă uneori acțiunea este marcată de incertitudine, alertarea acesteia nu aduce neapărat cele mai benefice rezultate. Dimpotrivă.
Graba strică treaba... Învățam în școală... Și totuși... Mi-a luat atât de mult să înțeleg cu adevărat sensul. Și încă îmi e greu să îl accept, dată fiind latura mea colerică, dar știu că răbdarea este cea care va face de acum înainte diferența în materie de rezultate. Căci există acel principiu: dacă vrei rezultate diferite - acționează diferit. Nu poți obține rezultate diferite acționând la fel. Iar dacă până acum simțeam că zilele îmi sunt numărate și că fiecare zi este ultima... Ei bine, acum realizez că acest principiu poate fi sănătos până la un punct, dar din momentul în care îți invalidezi întreaga existență, atunci cu siguranță greșești. E ok să trăiești clipa... Dar și mai bine e să trăiești clipa din prezent, o clipă sinceră, adevărată, reală și onestă. Știu că sunt sinonime, dar în acest context fiecare atribut aduce noi conotații. Trebuie să fim în permanență sinceri în primul rând în relația cu noi înșine. Când învățăm să ne iubim sincer și să trăim pentru noi și nu pentru alții, vin învăța să avem și răbdare, căci vom avea standarde mai înalte și vom înțelege că nu se merită să forțăm ceva ce nu este menit să fie.
Mai mult, prezentul trebuie să fie real - nu o hologramă a imaginației noastre idealiste...sau, dimpotrivă, să îl proiectăm mai rău decât este. Nu puține sunt persoanele pesimiste care își spun mereu povestea cea mai rea. E greșit! Trecutul e trecut, viitorul e nesigur. Prezentul este acesta! Și contează! Și nu e chiar așa tragic! Că dacă era, nu te aflai aici și nu citeai asta.
Onestitatea vis a vis de clipă este simplă. Când ne dedicăm prezentului și conștientizăm realitatea putem fi onești, putem avea curajul să spunem: DA, este așa sau NU, nu este așa. Degeaba grăbim, ne schimbăm, ne forțăm și suntem nefericiți. Dacă devenim onești față de viziunea noastră, putem înțelege măsura în care situația actuală (așa cum este ea acum, nu cum este ideala in mintea noastră sau cum am putea-o noi transforma peste x luni, ani, clipe) corespunde acesteia. Iar dacă nu corespunde planului nostru, atunci mai bine stăm de-o parte și lăsăm să vină ceva mai bun.
Viața rareori îți permite să strigi și linia și să mai ai și bingo pe urmă. De regulă alegerile sunt singulare și ne mută dintr-o parte în alta. Trebuie să suportăm consecințele.
Focusul nostru este cel mai important. Dacă știm să îl identificăm și, cel mai important, să îl păstrăm, atunci cu siguranță fiecare clipă este constructivă și ne va duce mai aproape de ținta noastră. În caz contrar nu facem decât să rătăcim fără speranță așteptând imposibilul.

Fiecare din noi își merită soarta. Suntem responsabili de deciziile pe care le luăm!

Tu ce focus ai?

O ultimă regresie...

Mai sunt câteva bătăi... și inima îi va sta pentru totdeauna. Secundele devin haotice, iar în mintea-i atemporală au și început să se deruleze, fără perdea sau menajamente, toate amintirile negrăite. Aproape că nici nu mai știe ce este real sau ce și-ar fi dorit... Dar știe că a iubit prea puțin. Tot timpul a zăcut mort, într-un cadavru mobil, adaptat carnagiului societății, cenzurându-și viața. Abia acum, când secundele se suprapun fără oprire și lacrimile celor din jur devin sufocante... Abia acum realizează că, de fapt, oricât ar fi ajuns să valoreze, pleacă din trup mult prea devreme și fără să fi trăit cu adevărat.
Inima îi mai luă o pauză. Încăperea devine neîncăpătoare de atâta suflet refulat. Disperarea umple aerul, disperarea după viață. Acum ar vrea să nu mai fie nimic, s-ar întoarce direct la fata cu tenul masliniu care îl iubise atât de mult și pe care, din "nesincronizare" o respinsese atunci când ar fi avut atât de mare nevoie de o îmbrățișare. Aproape că îi simte buzele moi... Și totuși senzația se răcește, pe măsură ce curentul îi pulsează mai tare în piept. Inima i-a cedat deja. S-a întors în timp, pe lac, să o mai admire o dată. Câtă tinerețe... și parcă totul fusese atunci.
Ochii i-au cedat, privind-o încremeniți, în amintire.
Haosul din celulă nu mai e atât de plin... S-a retras într-un colț de unde privește tot spectacolul vieții... O succesiune de lumini, de energie.
În final... Nu mai contează nimic, decât amintirea cu care a închis ochiul minții, atunci când conștiința s-a deschis.

Fragment...

Mai trage o dată și, cu privirea pierdută în zare, aruncă țigarea pe jumătate arsă, pe marginea coșului. Nu știe și nu vrea să vadă, nu înțelege, iar cuvintele par oricum de prisos. S-a antrenat multă vreme pentru a-și ascunde emoțiile și, după atâtea fantezii efemere, întregul ritual pare doar o copie nereușită a unui film rusesc.
Trage aer în piept și își coboară mai jos sprâncenele. Strânge mâna firavă a străinei de lângă el... Pentru o clipă. Apoi își amintește că slăbiciunea nu reprezintă decât un cuvânt pe care și-a impus de mult să-l uite.
Oftează, în timp ce se desprinde de conturul fantomatic al femeii... Rămâne o umbră în urma lui. O simplă anecdotă în cartea vieții sale. Aștepta ceva diferit, dar soarta părea să-i servească doar replici. Mereu același tipar, mereu aceeași emoție și nimic autentic. Sătul de sine, privește înainte, fără a asculta șoapta vântului sau suspinul ei.
Privește înainte, când singura alternativă rămâne un prezent confuz ce nu poate fi elucidat din cauza fumului...