O mai strânge o singură dată în brațe, înainte de a urca în trenul care avea să îi despartă pentru totdeauna. Și-ar dori ca strângerea ei plăpândă, și totuși atât de fermă, să îi rămână tatuată pe piept.
Nici promisiuni nu mai au. Cuvintele sunt șterse și fără valoare. Nici chiar ochii nu se mai intersectează. Doar buzele vorbesc... Plâng: știu că este ultima oară. Se vor pregăti să guste alte imitații mai mult sau mai puțin reușite. Se vor căuta mereu... Până amintirea se va pierde în ceață.
Îi simte inima. O aude contopită, parcă, cu a lui. Nu știe dacă nu cumva respiră el și pentru ea.
Mai simte o adiere care îl aduce înapoi la realitate.
Mâna ei e mult mai moale. Îi simte suferința. Trenul cumplit ce îi va despărți pentru totdeauna se apropie. Luminile îl orbesc. Privesc direct spre el.
Deschide ochii larg, lăsând albul sa devină tot mai cuprinzător.
Ca într-o meditație, toată tensiunea dispare.
Nu îi mai simte inima.
Pielea îi e parcă tot mai rece.
A ajuns.
A urcat pentru ultima oară. Trupu-i cândva greu acum o privește ușor, imaterial, din fereastră.
Ea plânge. El o privește.
Ea țipă... El o privește.
Și trenul pleacă... Și el o privește... Dar el nu o mai vede, chiar dacă fizic ochii încă o privesc.
Se vor mai întâlnit, probabil...
... Îi mai așteaptă multe trenuri în vieți viitoare.
Li se promite nunta și fericirea.
Dar nu aici... Și nu acum.
El a plecat deja spre cer, și o așteaptă, să se metamorfozeze împreună, să mai rătăcească niște vieți până vor găsi acel sincron.
Și vor renaște.
...
A încetat să mai țipe. Oricum nu o mai aude. I-a mai dat un ultim sărut...
Atunci a încetat să o mai privească: I-a închis ochii.
Salonul se umple dintr-odată de un frig aspru.
Trenul a plecat... Înainte de a-i da măcar o șansă.
Adio...
... Deci...
Pe curând?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu