O ultimă regresie...

Mai sunt câteva bătăi... și inima îi va sta pentru totdeauna. Secundele devin haotice, iar în mintea-i atemporală au și început să se deruleze, fără perdea sau menajamente, toate amintirile negrăite. Aproape că nici nu mai știe ce este real sau ce și-ar fi dorit... Dar știe că a iubit prea puțin. Tot timpul a zăcut mort, într-un cadavru mobil, adaptat carnagiului societății, cenzurându-și viața. Abia acum, când secundele se suprapun fără oprire și lacrimile celor din jur devin sufocante... Abia acum realizează că, de fapt, oricât ar fi ajuns să valoreze, pleacă din trup mult prea devreme și fără să fi trăit cu adevărat.
Inima îi mai luă o pauză. Încăperea devine neîncăpătoare de atâta suflet refulat. Disperarea umple aerul, disperarea după viață. Acum ar vrea să nu mai fie nimic, s-ar întoarce direct la fata cu tenul masliniu care îl iubise atât de mult și pe care, din "nesincronizare" o respinsese atunci când ar fi avut atât de mare nevoie de o îmbrățișare. Aproape că îi simte buzele moi... Și totuși senzația se răcește, pe măsură ce curentul îi pulsează mai tare în piept. Inima i-a cedat deja. S-a întors în timp, pe lac, să o mai admire o dată. Câtă tinerețe... și parcă totul fusese atunci.
Ochii i-au cedat, privind-o încremeniți, în amintire.
Haosul din celulă nu mai e atât de plin... S-a retras într-un colț de unde privește tot spectacolul vieții... O succesiune de lumini, de energie.
În final... Nu mai contează nimic, decât amintirea cu care a închis ochiul minții, atunci când conștiința s-a deschis.