Sfârşitul primului semestru....

Astăzi s-a încheiat "oficial" primul semestru. Cu fantomele după mine am ajuns aici zâmbind, chiar dacă nu sunt tocmai mulţumită de rezultat... Eu, obişnuită să fiu prima, acum m-am trezit cu a treia medie în clasă. Doamne, am de recuperat destul şi, mai mult decât atât, trebuie să învăţ să fiu mai puţin superficială... dar hai să privesc partea însorită a lucrurilor: am învăţat multe despre mine şi despre lume în tot acest timp... cel mai mult regret faptul că în semestrul următor nu ne vom mai întâlni în aceeaşi formulă, fiind nevoiţi să pierdem anumiţi electroni ai atomului nostru: IX F. Sunt convinsă că aşa cum acum, mi-am dat seama că îmi este dor de nebunii mei de la VIII B (sala 22...), exact aşa îmi va fi dor şi de cei pe care cu siguranţă nu îi voi vedea la întâlnirea de 10,20,30 ani... când viaţa îşi va lăsa amprentă asupra noastră şi când, toate inocenţele noastre de acum, vor fi sursele bunei dispoziţii...
Of, deja devin nostalgică. Ştiu că regretele nu-şi au rostul, dar... regret că nu am mai făcut şi noi o întâlnire-petrecere de sfârşit de semestru, nişte poze...

Sweet ghost o' mine (inspired by RHCP)

Întunericul mă linişteşte de obicei, dar acum, simţeam cum în sufletul nopţii paşii îmi erau urmăriţi de ceva sau cineva. M-am întors, dar tot ce am putut remarca era decât umbra lunii pe pământ: o dâră albă pătată de negrul orizontului...
Am mers în continuare păstrând aceeaşi teroare. Mă gândeam că poate sunt protagonista vreunui "Scary movie", sau a vreunui roman SF, ceva gen "Umbra Uriaşului" a lui Orson Scott Card, despre care personal pot spune că nu m-a impresionat absolut deloc. Trebuia să ia această urmărire sfârşit, nu? Am intrat în casa scării. Singurele surse de lumină erau beculeţele de la întrerupătoare, dar cu toate acestea, nu mă înduram să aprind neoanele. Aveam de uracat numai două etaje... Dar fantoma albă era încă, în spatele meu.
Fuuugi! Nu aveam scăpare, simţeam cu picioarele mi se înmoaie şi credeam că acesta îmi este sfârşitul când, cu ultimele "puteri", am deschis uşa. Chiar şi aici... nu mă simţeam în siguranţă, dar am încercat să uit.
Nu după mult timp, stomacul mi-a ghidat uşor paşii în bucătărie.... Cine a pornit radioul?! Cine e acolo?! E lumină, dar încă mă tem. Era programat să se pornească?!
Mi-am văzut de treabă cu inima încolţită, când, cu uşa deschisă la frigider fiind, mă întorc pentru o fracţiune de secundă. Nu se poate! Uşa ... s-a închis singură şi... se opune voinţei mele de a se deschide iar! De ce mă urmăreşte blestemata aceea de fantomă? Ce vrea de la mine?
Parcă o simt şi acum, îi simt respiraţia de gheaţă în ceafă... Să fie oare numai o iluzie sau... să fie un mister...

"I am the master of my life. I am the captain of my soul!"

Citeam "Jurnal de vacanţă" - Mircea Eliade când, am ajuns la un moment din viaţa autorului narator, pe care a preferat să îl intituleze "Sunt căpitanul sufletului meu...". Da, după cum ar spune unii (nu dau nume), ideea mi s-a părut foarte "profund-adânco-intensă", ba chiar mai mult, m-a pus puţin pe gânduri. Nu, nu într-atât încât să omit continuarea. Trebuie să recunosc faptul că devenisem foarte curioasă: "I am the master of my life. I am the captain of my soul!" m-a captivat şi mai tare.. Acum ideea e... Dom'le, chiar atât de valoroasă este libertatea? Cum Dumnezeu poţi să gândeşti la o scală atât de înaltă şi să ai asemenea trăiri datorită simplului fapt că ai scăpat de un teritoriu şi ai trecut în altul. Nu este oare o dovadă amplă de laşitate aceasta? Adică, să ai viaţa în mâinile tale numai şi numai fiindcă ai fugit (nici măcar scăpat) de ceva greu, ce te macină?
Ideea sună tare frumos, dar contextul o fi poetic, o fi expresiv, exuberant sau cum o mai fi dar gândind mai mult asupra lui, rămân cu o inexplicabilă durere... Hai, bine, sunt rea, era un copil e normal ca orice copil să aibă astfel de impresii, doritori de noi, dar... stabilitatea este cea mai puternică dovadă de curaj şi de libertate, această "evadare din evadare", sau mai frumos, o scurgere continuă în noutatea obişnuinţei... sau ceva de genul acesta.
Dar, este totuşi lăudabilă viziunea copiilor asupra vieţii... Ar trebui să mă pună puţin pe gânduri...

Excese...

(Nu este tocmai starea mea de spirit dar merge.. este ceea ce mă caracterizează în fiecare clipă... You angel of mine...)

Astăzi am învăţat ceva… lucrurile în exces strică. Cum am ajuns oare la această concluzie inteligentă? Simplu! Din manie… Mi-am petrecut 12 ore în faţa calculatorului, pe un joc nou şi foarte bun, pot spune… ConQUIZtador. Don’le… dar am cam exagerat. Acum văd în dungi şi gândesc în pătrăţele. Ca să fie şi mai frumos, am consumat între timp, ciocolata şi lapte în exces ce mi-au provocat o serie de efecte adverse gen „energie vie”… Ciudat în schimb este că am fost cuminte şi nu am mai demolat nimic, ar trebui să primesc un premiu pentru asta.

Hmm… Plouă. E un semn bun… „Vine primăvara cu-alaiul ei de flori, s-aşterne-n toată ţara curcubeu-mii de culori… bla bla bine-ai venit”. Ştiu, un astfel de articol nu mă caracterizează absolut de loc (aţi spune) dar.. se mai întâmplă din când în când şi ar trebui să iei aminte… „Consumul excesiv de calculator şi de ciocolată dăunează grav sănătăţii” (cu laptele sunt obişnuită).

O răţuşcă stă pe lac… Defapt dacă stau să mă gândesc mai bine, la noi pe Olăneşti avem pinguini (alte păsări nu ar fi nebune să facă baie în apă îngheţată)... aşa că rectific: Un pinguin stă pe râu.. :)))

De gândit...

Cum în momentul de faţă mă simt foarte bine, m-am gândit să fac o pauză din învăţat (în ciuda faptului că mâine mă aşteaptă o teză destul de grea) şi să mă joc puţin cu o poezie tare frumoasă de care am aflat zilele trecute la o oră de română. Este vorba despre "Vocale" - Arthur Rimbaud.
" A negru, E alb,roşu I, verde U, O, bleu : vocale
Vreau să vă spun odată genezele latente:
A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente,
Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,

Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,
Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;
I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in bale
De furies au ale beţiei penitente;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,
Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de
Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,
Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:
- O, rază violetă, Omega,-n Ochii Săi !"


Încerc acum să testez puţin mesajul pe care eul liric încearcă să îl transmită lectorului. Cu ochii închişi rostesc fiecare vocală în parte. Este un fel de test pentru mine... mai exact pentru imaginaţia mea destul de alb-negru :)).
Astfel obţin:

A, zăpada murdară ce se topeşte în raza imaculată a soarelui,
E, un ocean pierdut în orizont
I, un arc de foc adus de Cupidon...
O, spirala aurită a timpului
U, universul bleumarin...

Ciudat, nu găsesc nici o formă de verde în ochii minţii mele...
Privind totuşi la ceea ce am imaginat eu şi totodată la descrierile eului liric, am înţeles încă o dată că "Acel cangur mă privea din punctul lui de vedere", cu alte cuvinte, am înţeles că oricât de mult am semana unii cu alţii şi oricât ne-am aştepta uneori ca ceilalţi să gândească aidoma nouă, acest lucru nu se poate, fiindcă fiecare din noi are o altă viziune asupra lumii.

Superbă poezia lui Rimbaud, dar ar trebui să îi pună pe unii din noi pe gânduri ;).

Monologue Contest

Well, dear friends...

Sâmbătă a fost faza pe şcoală a concursului de monologuri în limba engleză. Cu întârziere vă anunţ în legătura cu aceasta...
Ce pot spune? A fost.. interesant. Am urmărit cu atenţie fiecare interpretare şi am ajuns la mai multe concluzii pe care mă abţin să le dezvălui :))... mai ales în legătură cu patetica mea performanţă. Nu voi da vina pe o zi proastă ci pe o actriţă prefăcută ce se ascundea în spatele meu. Oricum, sunt fericită că în prima parte am fost un înger... visul meu de adolescentă... şi în a doua parte am interpretat "The Golden Age of Love" (Cu alte cuvinte, traducerea poeziei "Vârsta de aur a dragostei" de Nichita Stănescu).
Ma bucur enorm că cele mai bune prietene ale mele au dat ce au avut mai bun şi au trecut mai departe (ruşine să îmi fie că nu m-am alăturat lor, dar... la anul promit că o să fie mai bine (măcar locul I la ultima etapă, ca anul trecut).
*Calitate slabă... nu contestaţi, calitatea etse direct proporţională cu lumina... (ha ha ha)

PS: Felicitări Radei şi Helianei!!! Aaa da... şi... Andreei Şuiu pentru calificarea la ONC!

Mihai Eminescu

Ieri, 15 ianuarie 2008, am "sărbătorit" ziua marelui poet Mihai Eminescu. În ciuda faptului că părerile sunt împărţite în legătură cu ceea ce reprezintă Eminescu pentru români şi nu numai, ... pentru POEZIE, pentru artă, sau mai exact pentru tot ce înseamnă viaţă şi frumuseţe, noi (elevii clasei a IX-a F din CNMB! De reţinut şi subliniat), am ales să interpretăm Luceafărul (transformându-l într-o ... scenetă), după care am continuat cu ... ceea ce reprezintă acest "nume" pentru noi. Personal am ajuns la concluzia ca Eminescu... nu este un nume, sau un simbol.. este mult mai mult decât atât, este o ploaie de cunoştiinţe şi vitalitate pentru toţi cei ce încercăm să ne deschidem ochii în această direcţie.

Ei bine, am uitat să precizez că acţiunea s-a desfăşurat în timpul celor două ore de Română (şi... daca ar fi fost după noi, contiuna şi în ora de biologie) şi lucrul care mă face să mă simt şi mai mândră este că... am simţit într-adevăr că... am trăit fiecare secundă.


Ca o concluzie, pot afirma că am văzut o altă latură a lecturii, am aflat multe lucruri chiar despre mine şi... am simţit iar un fior cald, ca o chemare spre lectură (şi în ciuda faptului că nu sunt o poetă nici măcar slabă, am ajuns să mă ataşez mai tare de poezie şi... ciudat, dar...chiar mi-am deschis ochii, autoconvingându-mă într-o privinţă: Mi-ar trebui sa îl înlocuiesc pe Bacovia de pe noptiera mea, cu Eminescu).

A...şi încă ceva... ADOR TEATRUL!!!!

Doar... idei

Există atâtea subiecte interesante de discuţie în lume, dar eu… nu pot descoperi în momentul de faţă unul concret. Sunt sătulă şi de şcoală, sunt sătulă de atâtea griji şi mi s-a luat de zâmbetul acela fals când mă aflu într-o situaţie grea. Nu mai vrea să număr zilele până la acel examen greu, acea teză ce-mi va distruge fericirea, acel trac… nu vreau să mă mai gândesc la orele ce stau între mine şi momentul în care mă voi afla iar în faţa clasei, străduindu-mă să răspund la lecţie, fiind tensionata, simţind un fior greu, o emoţie puternică ce parcă nu mă lasă nici să respir, nici minutele ce mai sunt până la pauză, în momentul în care mă aflu la tablă chinuindu-mă să îmi amintesc o formulă complicată, şi pe urmă secundele ce urmează să mă despartă de foaia pe care încă nu am terminat s-o completez la o lucrare…

Am atâtea gânduri, atâtea lacrimi sau simple picături de rouă, atâta fiere şi venin… Mi-aş dori să pot închide ochii şi să văd toate clipele bune ce s-au scurs, mi-aş dori să pot repara tot ce am stricat şi să nu mai fiu atât de deschisă în exprimarea sentimentelor, să nu mai fiu atât de agresivă… Of, doar de aş putea… o clipă să îmi ating steaua, să pot să le arăt tuturor celor ce au avut încredere în mine, că le mulţumesc şi că, în ciuda neputinţei mele, mi-aş dori să nu-i mai neglijez, dezamăgesc…sau, întristez.

Şi uite cum, în capul meu este aceeaşi salata de gânduri, acelaşi tipar de ieri şi… de mâine. Nu pot să nu-mi număr secundele, fiindcă este singurul lucru ce îmi mai dă putere, când consider că sunt un om şters… Nu sunt, doar aştept să ies din monotonie şi să mă remarc…

Da, aberez, dar daca totuşi nu?! Dacă aşa este? Ce rost are o lacrimă? Mă slăbeşte, mă pune în inferioritate şi mă face să cad din universul meu… Am multe idei, multe gânduri şi totuşi nimic mai mult decât praf în bătaia liberă şi rece a vântului…

Dorinţa de nou an...

Şi uite aşa.. BRUSC… am păşit pe uşa deschisă a noului an. Încerc să pun în balanţă dorinţele mele.. visele pe care le-am rezervat acestuia şi, cad încet într-o promoroacă de iluzii. Îmi trebuie credinţă să trec prin toate etapele pe care mi le-am propus, dar.. sper!

Nu ştiu de cer mult şi ceru-mi e martor ca nu doresc decât lucruri bune şi fericire pe pământ, dar ştiind că acest an îmi va hotărî destinul, sunt puţin mai drastică.

Nu simt nimic în ceea ce mă priveşte şi totuşi tremur de emoţie asemenea unei pisici rătăcite, ce urmează drumul ultimei vieţi. Nu înţeleg de ce pun atâta preţ azi pe ceea ce va fi mâine şi nu pretind că ştiu unde îmi vor zbura de acum zilele şi anii, însă mă străduiesc să le găsesc urmele în zăpada vieţii.

Încerc acum să notez pe foile nepătate ale minţii, ceea ce mi-am propus: dorinţele pentru noul an…

Totuşi, este un nou început. Nu pot fugi de un viitor… deja pot spune „2008, eşti parte din mine”. Dar, misiunea mea este simplă… Trebuie ca această schimbare de sezon, să reprezinte cum am mai spus, o evadare din neant, o lumină undeva în întunericul nefiinţei mele, de unde izvorăşte acum puterea. Voi îmbălsăma fiecare zi cu fericire, fiecare noapte cu visare, orice donquichottesc vis îl voi aşterne într-o carte ce va sta cât mai departe de crengile zilelor mele şi… voi face din fiecare ţel, un munte ce se va ridica falnic înaintea ochilor…

Şi uite, nu a fost atât de greu… când visezi, totul este posibil şi… cea mai grea misiune devine un joc. Ştiu, dorinţa mea de nou an este… să rămân copil pentru totdeauna. Ajută-mă Doamne, şi ţine-mi familia aproape şi, ajută-mă ca în acest nou an, să fiu mai mult ca niciodată un copil, un suflet juvenil, un fulg de nea pe geamul îngheţat al fericirii.