De gândit...

Cum în momentul de faţă mă simt foarte bine, m-am gândit să fac o pauză din învăţat (în ciuda faptului că mâine mă aşteaptă o teză destul de grea) şi să mă joc puţin cu o poezie tare frumoasă de care am aflat zilele trecute la o oră de română. Este vorba despre "Vocale" - Arthur Rimbaud.
" A negru, E alb,roşu I, verde U, O, bleu : vocale
Vreau să vă spun odată genezele latente:
A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente,
Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,

Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,
Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;
I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in bale
De furies au ale beţiei penitente;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,
Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de
Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,
Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:
- O, rază violetă, Omega,-n Ochii Săi !"


Încerc acum să testez puţin mesajul pe care eul liric încearcă să îl transmită lectorului. Cu ochii închişi rostesc fiecare vocală în parte. Este un fel de test pentru mine... mai exact pentru imaginaţia mea destul de alb-negru :)).
Astfel obţin:

A, zăpada murdară ce se topeşte în raza imaculată a soarelui,
E, un ocean pierdut în orizont
I, un arc de foc adus de Cupidon...
O, spirala aurită a timpului
U, universul bleumarin...

Ciudat, nu găsesc nici o formă de verde în ochii minţii mele...
Privind totuşi la ceea ce am imaginat eu şi totodată la descrierile eului liric, am înţeles încă o dată că "Acel cangur mă privea din punctul lui de vedere", cu alte cuvinte, am înţeles că oricât de mult am semana unii cu alţii şi oricât ne-am aştepta uneori ca ceilalţi să gândească aidoma nouă, acest lucru nu se poate, fiindcă fiecare din noi are o altă viziune asupra lumii.

Superbă poezia lui Rimbaud, dar ar trebui să îi pună pe unii din noi pe gânduri ;).