"I am the master of my life. I am the captain of my soul!"

Citeam "Jurnal de vacanţă" - Mircea Eliade când, am ajuns la un moment din viaţa autorului narator, pe care a preferat să îl intituleze "Sunt căpitanul sufletului meu...". Da, după cum ar spune unii (nu dau nume), ideea mi s-a părut foarte "profund-adânco-intensă", ba chiar mai mult, m-a pus puţin pe gânduri. Nu, nu într-atât încât să omit continuarea. Trebuie să recunosc faptul că devenisem foarte curioasă: "I am the master of my life. I am the captain of my soul!" m-a captivat şi mai tare.. Acum ideea e... Dom'le, chiar atât de valoroasă este libertatea? Cum Dumnezeu poţi să gândeşti la o scală atât de înaltă şi să ai asemenea trăiri datorită simplului fapt că ai scăpat de un teritoriu şi ai trecut în altul. Nu este oare o dovadă amplă de laşitate aceasta? Adică, să ai viaţa în mâinile tale numai şi numai fiindcă ai fugit (nici măcar scăpat) de ceva greu, ce te macină?
Ideea sună tare frumos, dar contextul o fi poetic, o fi expresiv, exuberant sau cum o mai fi dar gândind mai mult asupra lui, rămân cu o inexplicabilă durere... Hai, bine, sunt rea, era un copil e normal ca orice copil să aibă astfel de impresii, doritori de noi, dar... stabilitatea este cea mai puternică dovadă de curaj şi de libertate, această "evadare din evadare", sau mai frumos, o scurgere continuă în noutatea obişnuinţei... sau ceva de genul acesta.
Dar, este totuşi lăudabilă viziunea copiilor asupra vieţii... Ar trebui să mă pună puţin pe gânduri...