De la o etapă la alta.

Şi ce se întâmplă atunci când rămâi în urmă dar întinzi cu încredere mâna crezând că te vei prinde la un momentdat de ceva... şi zâmbeşti.
Cum rămâne cu tine? Aşa-i că ai uitat ce ţi-ai promis cândva? Nu mai ştii cum spuneai că tu nu te vei lăsa călcată în picioare, spuneai că tu nu vei iubi şi că nu vrei nimic decât să te ai pe tine înainte.
Eh... copilăria. Ce ştie ea despre viaţă? Feţi frumoşi, Sailor Moon şi trei purceluşi.
Şi te-ai metamorfozat... şi-ai evoluat... şi închizi ochii. Hai, te rog, prinde putere şi râzi de ce ai ajuns. Aşa-i că e altfel să aştepţi să te prindă de mână, când nu depui efortul de a o ţine întinsă, când nu ai jena că stai ca o cerşetoare de sentimente şi mai ales... când îl aştepţi râzând. Atunci şi rezultatul va fi altul. Se va întoarce şi... în loc să te prindă violent de mână şi să te târască după el... te va prinde în braţe şi, de drag, nu te va mai elibera...
Asta este evoluţia.

Adolescenţa

Ce se întâmplă cu noi? Odată cu vârsta creşte şi prostia din noi... devenim mai imaturi decât eram înainte, facem gesturi tâmpite şi râdem mult. Am învăţat să plângem, să râdem, să iubim şi să suferim, dar tot acest amalgam de trăiri nu a făcut decât să ne transforme în sclavi ai unor păreri, sclavi ai clipelor. Trăim într-adevăr clipa dar... pe urmă realizăm că am fi vrut să spunem mai mult, să ne prostim mai puţin şi... DOAMNE! Cum să spunem aşa ceva? Cu doar câteva clipe în urmă nu am fi fost capabili de un asemenea gest. "Se află şi ei în treabă" mi se răspundea când eram la vârsta întrebărilor, în legătură cu aceia care trăiau în veselia adolescenţei. E frumos, nu neg. E frumoasă această "aiureală" generală. Îmi place că suntem curioşi, suntem frumoşi, suntem prinşi într-o campanie a inocenţei idioate mascate şi spun asta fiindcă noi... noi habar n-avem câtă puritate ne străluceşte încă în ochi. Dorinţă de viaţă, suprimată uneori... dar ce revine apoi la cote maxime după un zîmbet, îmbrăţişarea unei prietene ori sărutul lui...
Nu facem decât să epatăm şi să iubim viaţa... şi realizez acum, că şi atunci când plâng, şi atunci când sunt învăluită în energie negativă... iubesc viaţa. Vrem mereu mai mult, dar în realitate ne temem. De-asta nici nu acţionăm. Din frică. Şi frica este cea care ne trece uşor prin toate aceste faze. Dar consider că uneori este bine să ne fie frică. Trăim în continuare inocenţa.

Letargie

... mă caracterizează de la o vreme. Poate sunt astenii de toamnă, poate planetele o iau razna dar am devenit tot mai apatică. Încep un lucru dar nu prea îl termin. Nu mă prea pot concentra la nimic şi noaptea mă trezesc într-una: ba visez urât, ba mi-e prea cald, ba mă urstură în gât, ba mi-e sete... mai nou zice mami că şi sforăi. Asta e culmea. Nu am sforăit niciodată. Cred că e din cauza sinuzitei care şi-a revenit (dar despre care tocmai speram că am mai scăpat... aşa... paradoxal fiindcă mă simt mai bine).
N-am chef. Deşi toamna e anotimpul meu preferat... pentru prima dată vreau să treacă toamna. Deşi nu sunt ferm convinsă, adică habar n-am. E ok.

Inconştienţă

Microbi instalaţi, gât roşu, faringe inflamat... sinuzită.
Nas înfundat, aşteptare, briza râului, răcoare de octombrie târziu...
Plete fluturânde, sentimente eliberate...
...fluturi vii, corp cald, acoperământ rece...
îmbrăţişare.
Strâns, foarte strâns, ochi închişi.
Scooter, viteză, curent...
...geacă.
Lent, revenire -
a meritat.

.................................................................

= aoleu mamă.

... recunoaştere

Această frază care îmi dicta foarte devreme, înainte ca eu să-mi pot face o idee proprie, să gîndesc că toţi bărbaţii sînt nişte nemernici, eu ţi-o înapoiez. Din motive care sînt doar ale tale, oricare le-ar fi originea, tu ai ales sau acceptat să faci din aceasta deviza ta, dar este numai părerea ta despre bărbaţi. Eu am acceptat pînă acum să fiu purtătoarea acestei credinţe şi mă simt responsabilă în ceea ce mă priveşte la această alegere. Astăzi îmi dau seama în ce măsură această frază mă stînjeneşte în viaţa mea de femeie, îmi dau seama în ce măsură viziunea mea asupra relaţiilor de iubire a fost influenţată de afirmaţiile tale. Nu mămai recunosc în decizia de a fi aliatul tău secret, pe post de releu care transmite această convingere. Nu mai doresc să păstrez acest mesaj în mine, pentru că simt că el nu este bun pentru mine. Nu vreau să transmit şi eu fiicei mele această opinie despre bărbaţi, ci o moştenire mai optimistă, care să-i trezească dorinţa de viaţă. Aceasta este numai părerea ta despre bărbaţi, nu o consider ca fiind şi a mea şi de aceea ţi-o înapoiez.

(Jacques Salome - Puterea de a fi tu însuţi)

"Puterea de a fi tu însuţi" - Jacques Salome

De ceva timp am stări foarte ciudate şi mă simt parcă întru totul controlată de ceva exterior mie. Citind această carte mi-am confirmat că, într-adevăr... am psihicul distrus complet. Totuşi s-ar părea că aş mai avea şanse de scăpare. Mă regăsesc perfect în absolut toate ipostazele. Ceea ce nu este bine de loc... ele fiind mult mai multe şi mai vaste decât cele enumerate mai jos. Dumnezeu cu mila.

"Pentru că setea de semnificaţie care ne stăpîneşte în anumite momente ale
vieţii se înşală adesea si poate fie să se as-tîmpere cu băuturi gustoase si mieroase, dar îmbătătoare şi toxice, fie să se stingă în răspunsuri excesive."

"convingerea devenită de nestrămutat că, asemeni oricărei fiinţe umane, sînt
purtătorul unui dar fabulos, cel al vieţii care mi-a fost lăsată în grijă încă de la
conceperea mea. Dar imaterial, dar foarte real şi tangibil, alcătuit dintr-o sumă,
dintr-o masă de energie şi de iubire universală care mi-a fost încredinţată si faţă de care am datoria, asemeni oricărui alt bărbat sau femeie, să o dezvolt într-o formă
unică, cu toată libertatea posibilă."

"Cîte emoţii şi cîtă tulburare cînd drumurile noastre se intersectau! Dintr-o
dată timpul se dilata, aerul devenea mai viu, mai pur, parcă toate forţele naturii se
trezeau, ca pentru a face să explodeze corpul meu devenit brusc prea strimt.
Universul celebra trăirile si iluziile mele. Savoarea clipei, vibraţiile inexprimabilului, paleta de culori a fiecărui moment... toate se împleteau pentru a însufleţi iubirea care se năştea în mine."

"Să simţi că iubeşti, că eşti îndrăgostit, înflăcărat şi iubit, să trăieşti
dorindu-ţi şi primind prezenţa celuilalt/celeilalte, ce revoluţie fermecătoare în
viaţa unei fiinţe. Cînd eşti îndrăgostit, intri într-o stare specială care îţi dă o vitalitate, o energie şi o creativitate aparte."

"Cu toţii am fost deposedaţi de dreptul la exprimarea personală tocmai de către
cei care se presupunea că trebuie să ni-1 dea: părinţii noştri. Vorbind în locul nostru, dictîndu-ne cel mai adesea nevoile, sentimentele, comportamentele, ne-au răpit posibilitatea de a recunoaşte şi de a exprima o trăire personală. Cei mai mulţi dintre noi ne formăm pornind de la această neînţelegere."

"Păstrăm în noi urmele a numeroase situaţii neîncheiate. De-a lungul vieţii, am
adunat în noi rănile cauzate de violenţele, umilinţele, decepţiile şi frustrările pe care le-am suferit."

"Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se
plînge că nu are parte decît de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pentru a si le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momentele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificîndu-se, el îl descalifică implicit si pe cel care ar vrea să-1 ajute, arătîndu-i cît de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atît de puţin osteneala.
Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este
frecvent si în alte componente, dar acest tip, cînd spune: „Nu trebuia", chiar asta
gîndeşte, fără falsă modestie, se simte vexat si suferă. Drept dovadă: dacă îi oferiţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai tîr-ziu cum, din întîmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Eiguer, Petit Trăite des perversions mornles (Mic tratat de perversiuni morale), Bayard editions, 1997.).
Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-maso-chiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei.
Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive"

"Componenta isteroidă
Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale excesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau disproporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situaţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte falsă si declanşată de cereri sau stimuli chiar minori.
Toleranţa la frustrări si la mulţumiri întîrziate este scăzută.
Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urmarea patologică o vor
constitui crizele de isterie excesive, necontrolate."

"Componenta paranoidă sau paranoică
Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de
respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi constante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională.
Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerbarea sentimentului de
ameninţare. Forma paranoidă este caracterizată de lipsa de încredere, cu atitudini
de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o
atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii.
Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni
provenind din exterior, cu o atitudine marcată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a
atribui celuilalt intenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct si nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decît de situaţii. Dominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar pînă la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi."

"Componenta de instabilitate a dispoziţiilor sau comportamentelor. Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sentimentelor, putând duce la apariţia unor comportamente iraţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite.
Ceea ce caracterizează această componentă este alternanţa fazelor de
excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de
descurajare, mîhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie. Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberanţă şi de depresie,
adesea pare aproape independentă de sti-mulii exteriori. Forma patologică a acestei componente este starea mania-co-depresivă care poate merge pînă la delir, dînd naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucidere sau la depresii grave."

Sunt o masochistă isterică, despresivo-maniacă şi paranoică.

Sărăcie mare...

... Zilele trecute am asistam la o scenă şocantă. Poate unii ar fi tentaţi să spună că este specifică României dar personal nu credeam că este chiar aşa...
În fine, trecând zilele trecute prin centru am avut surprinderea de a remarca două bătrâne asigurând-o pe o a treia în timp ce scotea şi îşi însuşea toate ziarele dintr-o urnă ADEVĂRUL de VÂLCEA (acelea gratuite), fără măcar a lăsa cititorii să procure ziarul (au împins agresiv o femeie ce vroia să ia unul). Pentru ce, Doamne? A venit iarna şi sunt bune de pus pe foc? Ard repede, mai mare risipa... pentru învelit borcane? Ori au să-şi găsească punctul final la remat...? Predarea lor fiind răsplătită cu o sumă insignifiantă...
Nu ştiu dar oricum ar fi e trist. Sunt stricate pădurile zadarnic şi mai trist este că acele persoane din sărăcie probabil, îşi însuşesc bunurile publice fără cu un egoism acerb. Încotro ne îndreptăm?

"Spune-le că trăiesc şi mor ca să te iubesc!"

... Am spus că mă voi exterioriza mai puţin. Mi-am propus mie crezând că voi suferi mai puţin. Dar asta sunt... nu mă pot interzice ori limita pe mine. Dragostea faţă de cunoaşterea şi ... această artă de a iubi... reprezintă chiar motivul existenţei mele. Trăiesc pentru a învăţa să iubesc şi poate să mă cenzurez. Poate asta trebuie să învăţ dar încă mi-este imposibil. Nu ştiu de ce sunt aşa sau cum mă pot reeduca. Poate sufoc, poate obosesc... poate dau în penibil dar nu vreau să risc să îmi pierd minţile sufocându-mă pe mine cu prea multe sentimente refulate, obosite şi învechite.
În fine, de câteva zile ascult continuu piesa ce urmează... şi astăzi am descoperit şi varianta tradusă aşa că, mi-am propus să o postez - dedicaţie...

...glasul ploii calde în conductă

Brusc această plictisitoare linişte este întreruptă de un sunet constant şi foarte nou venit pe conductă. Ameninţător şi hiptotizant. Parcă îşi măreşte puţin debitul, creşte presiunea şi schimbul de căldură devine tot mai evident. Parcă tocmai sunetul este acela exoterm.
Continuă, creştere, descreştere... încălzire constantă. Mintea se dezabureşte treptat, o stare de beatitudine mă cuprinde şi alături de chicotele şi răsetele celor din spate, se împrăştie odată cu căldura. Închid ochii, mă apropi... mi-l doresc iar pe august.
Nu mai e frig, sau poate psihologic... nu mai simt. Au dau drumul la căldură în şcoală!

Oglinda

Este vorba de filmul în regia lui Sergiu Nicolaescu intitulat "Oglinda". L-am căutat astăzi şi vizionat sub îndemnul domnului profesor de Istoria Comunismului şi pot spune ca m-a impresionat. Încă dinainte de a-l viziona speram câtuşi de puţin să fie vorba de adevărul politic al momentului 23 august 1944 şi, din fericire, mi s-a confirmat ipoteza.
Dacă înainte de a urmări acest film aveam o impresie bună despre mareşalul Ion Antonescu (şi acum nu am să-mi pronunţ culoare politică - se ştie), acum pot afirma că a crescut considerabil în ochii mei prin demnitatea sa şi loialitatea faţă de valorile alese, respectiv ţara şi extrema dreaptă. Desigur s-ar putea stârni multe controverse dar nu intenţionez să merg pe această latură ci vreau să subliniez faptul că am aflat amănunte noi din istorie pe care nu le cunoşteam.
Actorii - foarte buni - mi-au stârnit şi mai mult curiozitatea de a nu mă depărta de ecran timp de aproape 3 ore... Ion Siminie a interpretat admirabil rolul mareşalului. De asemenea am fost fascinată de interpretarea impecabilă a lui Stefan Radoff în rolul lui Iuliu Maniu (un mare nume politic pentru care de asemenea port numai respect). Am avut surprinderea de a recunoaşte foarte multe figuri cunoscute precum: Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Geo Dobre, Ion Chelaru, Dorel Vişan, Ion Besoiu ş.a. În schimb nu prea mi-a plăcut interpretarea lui Hitler. Cred că o figură mai dură şi poate mai suptă la faţă s-ar fi mulat mai bine pe acest personaj.

Per ansamblu pot spune că este într-adevăr un film reuşit pe care îl recomand mai departe tuturor celor pasionaţi de filme istorice.

"Persoanele noastre nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă."

De la oboseală mi se trage

Nu mă voi mai grăbi ca acum să pătez cu vorbe ce mi-e drag. Trebuie să învăţ să trăiesc - şi eu - în indiferenţă. Supărări mascate-n aroganţe. Aroganţe transformate în false fericiri, false fericiri în utopii şi aşa mai departe până ce toată existenţa devine perfectă când de fapt e nimic.
Pic de somn, nu mai gândesc concret. Zbor deja pe câmpii cu gândul. Nu mai vreau să mai spun ce simt, nu mai vreau nici chiar eu să mă ascult că deja m-am plictisit. Poate că ar trebui să-mi învăţ propria lecţie: aceea de a înceta încercarea de a-i face pe restul fericiţi şi am începe să mă gândesc la propria-mi bucurie. Că oricum nu rezolv nimic. Încă nu ştiu să trăiesc, încă nu pot să reacţionez lucid, corect ş.a.m.d... dar îmi propun să învăţ.

Întuneric

Nu găseşti niciun motiv, niciun gând... nimic din ce ar putea explica tristeţea ta. Nu mai ştii încotro să te îndrepţi şi stai solitar, sub felinar, în mijlocul drumului privind cum pe cer norii se deplasează prin întuneric. Cândva credeai că e perfect dar e atât de rece... s-a dispersat imaginea perfecţiunii tale. Sunt culori şterse de ploaia ce tocmai a încetat... iar tu eşti curcubeul, dar faţa-ţi tristă - nici măcar inexpresivă - nu aduce deloc speranţă. Nimic...
... şi iar se scurge timidă o lacrimă fără sens... niciun motiv, nicio raţiune, doar o lacrimă fără vină. Picăturile ploii adunate în sufletul tău... se scurg. Ai vrea să înaintezi, să te eliberezi, să accepţi condiţia şi să pleci spre o nouă stradă, sub o nouă stea... pe stradă. Dar nu poţi.
Nu poţi... căci această răceală este deja parte din tine, deşi ştii că în spatele tău mai este şi umbra ta... şi deşi te doare solitudinea, nu vrei să laşi strada ta în urmă, nu vrei să-ţi părăseşti umbra. Iubeşti libertatea, vrei lumină şi culoare, nu mai exişti pentru umbra ta decât când te mai luminează câte o maşină... şi atunci se învârte în jurul tău până ce se pierde iar în întuneric - dar exişti. Poate în lumină vei găsi iar durere şi haos...

... şi totuşi îţi iubeşti umbra.


(Mulţumesc, Alex, pentru melodie!)

Încă o lună de recunoştinţă

A sosit iar ziua recunoştinţei... am să scot din calcul familia pentru că nu există nicio metodă suficient de eficientă pentru a putea mulţumi cu adevărat. Aşa că am să rămân la prieteni...
În intervalul 10 septembrie - 10 octombrie recunoştinţa mea se îndreaptă spre:

Adina - "Singurul serviciu pe care un prieten ţi-l poate face, într-adevăr, este să-ţi menţină curajul punându-ţi în faţă o oglindă în care să-ţi vezi propria imagine." (George Bernard Shaw)

Ana - "Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii." (Jorge Luis Borges)

Ana O. - "Trebuie să le venim prietenilor în ajutor la nevoie şi să nu-i judecăm în situaţii fără scăpare."(Esop)

Andy G. - "Nu crede când prietenii tăi îţi spun să fii sincer cu ei. Tot ce îşi doresc cu adevărat e să îi ajuţi să-şi păstreze o părere bună despre ei înşişi."(Albert Camus)

Denisa micuţa - "Omul, acest miracol cald şi plin de viaţă, de complicaţie şi de inocenţă..." (Anne Rice)

Florina - "Fiecare lucru preţuieşte-l după cum este în sine şi nu după înşelătoarea plăcere pe care ţi-o dă" (Baltasar Gracian)

Ionuţ - "Îmi adresa zâmbetul lui ştrengar, oprindu-mi respiraţia şi inima. Nu-mi puteam imagina că un înger ar putea fi mai frumos. Nu era nimic la el care să poată fi îmbunătăţit." (Stephenie Meyer)

Laura - "Sunt doua feluri de a-ti trai viata... Unul - de a crede ca nu exista miracole. Altul - de a crede ca totul este un miracol."
(Albert Einstein)

Narcisella - “E bine sa te induiosezi de nenorocirea prietenilor tai, dar mai bine este sa le vii in ajutor.” (Voltaire)

Silvia - "Adevărata împlinire în ceea ce constă prietenia nu vine din numărul prietenilor, ci în importanţa şi valoarea lor."(Ben Jonson)

Sana - "Omul are nevoie de dragoste. Viaţa fără duioşie şi fără iubire nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor. (V. Hugo)

Învaţă-mă...

Sunt momente de nepreţuit... sunt momente în care ai vrea atât de tare să îl iei în braţe pe cel pe care îl poţi considera cu adevărat prieten şi să îi mulţumeşti că îşi răpeşte clipele şi intimitatea pentru a ţi le oferi ţie.
În ultima vreme nu am mai ştiut să apreciez nici măcar viaţa... în ultima vreme am uitat să zâmbesc şi am tremurat continuu din cauza demonului ce încerca să mă împingă în păcat... şi de ce? Pentru că m-am lăsat dominată de acesta. Sunt prea idealistă şi greşesc enorm când involuntar pretind celorlalţi să fie ca mine, să gândească asemenea mie şi să iubească la fel. Dar este imposibil... şi atunci am considerat că sunt nefericită... mi-am ocupat fiecare secundă cu gândul că fericirea îmi bate în geam dar nu sunt capabilă să deschid şi să o las să mă cuprindă... când de fapt nu era aşa... de fapt ea era deja înăuntru doar că nu am fost capabilă să o văd şi să o înţeleg.
Acum mă simt mai bine. Nu ştiu totuşi când voi reuşi să înţeleg totul ca fiind normal fără să îmi mai explic aceasta, nu ştiu când voi percepe dragostea fără să o mai judec dar acum am înţeles că fiecare gest pe care îl consider insensibil îmi face bine, mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Am crescut, nu mai am timp de jocuri de copii, de aberaţii şi minciuni... a trecut timpul viselor irealizabile şi fanteziilor...acum sunt tot mai aproape de acel moment dificil în care va trebui să-mi deschid aripile şi să părăsesc cuibul, dar nu oricum, ci înălţându-mă până la nori... şi eventual depăşindu-i. Ştiu că există în mine forţa de a ajunge acolo, ştiu că este posibil şi realizabil dar am nevoie să rămân cu piciaorele pe pământ şi să fiu încurajată...
Mulţumesc lui Dumnezeu că în cel mai greu moment al vieţii mele mi-a scos înainte nişte prieteni (more exactly prietene) deosebiţi... şi că oricând am nevoie de ei... sunt acolo. Mulţumesc Sana că mă asculţi chiar şi când poate ai vrea să auzi orice altceva din partea mea şi nu îmi respingi niciodată văicărelile... şi îţi mulţumesc că îl cunoşti şi mă ajuţi să îl cunosc şi eu aşa cum este cu adevărat... pentru a putea fi fericită!

Poze de la grătar... sunt de ceva vreme dar... relativ în temă deşi tocmai persoanele principale nu apar :)).

Din trecut

În ultima vreme sunt foarte "rătăcită", debusolată... aşa că nu m-am prea putut aduna spre a mai scrie ceva. Totuşi am aflat aseară, în timp ce o familiarizam pe sărbătorita zilei de astăzi, minunata mea prietenă Adina (încă o oră jumătate şi devine majoră), cu malul Oltului, cu locurile în care îmi întipăresc clipele de veşnicie şi cu bunele mele prietene de acolo... că am câştigat un premiu la Vâlcea artistică (consurs la care m-am înscris prin primăvară, chiar în ultima zi de înscrieri, forţată chiar... de Adina). Mare mi-a fost mirarea întrucât uitasem de acest concurs.
Îmi amintesc şi acum cum am ataşat în mail proza ce îmi bântuise oarecum zilele respective. Eram într-un moment de maximă sinceritate.
Textul este următorul

Motto: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni 13:13)

Momentul 1
Da, e tare uşor să pui o piesă de pe youtube pe blog, e simplu să asculţi o melodie şi poate chiar să îţi placă. E muzică, sunt versuri, e mesaj… dar nu e atât de simplu să trăieşti acelaşi moment pe care îl trăieşte şi celălalt ascultând liniştea ta. Învăţ să mă metamorfozez în gânduri, învăţ să fiu mai mult decât un deget de la mână – fie el cel mic sau mijlociul. Nu mai sunt de mult un semn, am depăşit momentul în care îmi strângeam în braţe compromisul, am trecut mai departe la paşii următori şi m-am răstignit pe crucea propriulu-mi păcat. Refuz să cred că mai vreau să fiu cine am fost, închid ochii zilei de ieri şi pornesc spre azi pentru a ajunge la mâine.
Am cântat şi despre „iubiri eterne”, „am cei mai grozavi prieteni”, „de-ai fi tu salcie la mal” dar şi despre „drumurile noastre” şi „nicio lacrimă”. Am murit, încă o dată mă străduiesc să ajung înapoi în corpul meu, mă abat după sunetul tunetului, dar mi-e teamă să nu prind fulgerul. Nu mai vreau nimic, sunt învăluită în negru, alb şi violet. Îmi trăiesc regala moarte printr-o privire pe sub sprâncene şi mă abţin de la a vorbi independent de cuvintele pe care privirea-mi fixă le grăieşte. E întuneric şi înnorat. Se apropie dimineaţa, începutul drumului meu. Poate că voi zâmbi, poate că voi învăţa să păşesc pe un drum nou şi totuşi vechi. Poate că acum nimic altceva decât cagula nu mă mai învăluie. Am trupul rece şi o aceeaşi răceală îmi îngheaţă inima. E timpul să o trec la pauză, bateriile îmi voi fi încă o dată umplute. De mâine voi fi mai puternică.
Resimt tăria, norul meu vine spre mine şi nu mă lasă… nu pot decât luci. Lucesc. Nu eu ci ochii mei. Ei sunt singurele felinare ce mai au încredere în ziua de ieri fiindcă ştiu ce a fost. Eu nu mai ştiu.

Momentul 2
Sunt cuvinte… nimic mai mult de atât. M-am străduit să le prind dar au alunecat. Le-am strâns dar din lăcomie am strâns prea multe şi am rămas cu nimic. Nu mai văd roşul din mine, nu mai ştiu unde este esenţa, unde este gândul sau ce vrea chiar cuvântul. Privesc în vid şi uneori chiar în zid…
Trăiesc în fiecare zi mai mult, mai intens şi dorm mai profund până în momentul când lacrimile mi se usucă, mă alungă într-un cer de unde cad şi mă izbesc de podea – cad din pat – şi mă trezesc. Nu mai vreau să mai visez la chestii idioate, nu mai vreau să mai sper că mâine va fi mai bine fiindcă nu ştiu ce înseamnă bine sau cu atât mai mult „mai bine”. Nu vreau poveşti cu zâne, nu vreau speranţe sau castele fermecate, norişori şi păpădii pe un câmp de albine. M-am plictisit de animăluţe roz şi pufoase care se uită la Matrix şi beau cola, m-am săturat de minciuni şi aberaţii care, săracele, vin bine intenţionate. Şi totuşi fără ele nu te-aş mai accepta… Nu aş mai accepta viaţa fără ele. Dar le arunc în foc acum. Am nevoie de o pauză până ce voi învăţa să culeg flori şi plantate crescute chiar de mine, nu de nişte roboţi cu capete de străchini care nu ştiu ce înseamnă naturaleţe şi de ce la ei funcţionează doar artificialul.
Sunt nori pe cer, nori pe o faţetă veselă, într-un anotimp al soarelui, dar nici că-mi pasă. Nu mai am expresie. Sunt iar ca şi ultima dată „numb” fără a mai ştii ce va vrea mâine de la mine. Mâine… mâine mereu şi-a bătut joc de mine, chiar şi mâine-ul de ieri a fost nesimţit. M-a lăsat să cred că va fi altceva deşi ştiam pe jumătate efectul de spleen. Cred că e ok, cred că e în regulă să greşesc şi să plec mai departe spre nimicurile noastre provinciale – de parcă am mai ştii azi ce sunt alea.
Am vrut cândva – acum câteva minute – să fac o teorie a imposibilului, sau ceva de genul, dar m-am blocat fiindcă am uitat ce presupune imposibilitatea. Imposibilitatea apare atunci când îţi spune „te iubesc”. Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine a trecut ceva timp de când nu am mai spus asta şi parcă totuşi ieri am învăţat să-l pronunţ.
Nu mai am, încă o dată, expresie şi mă înec cu putregaiul zilei, mă cufund printre foi şi vorbe. Vreau să meditez… vreau să pot deveni ceva ce nu am mai fost niciodată, am nevoie de o încercare de nepăsare, de un drum dus întors. Oare e mai bine aşa sau va fi mai bine când mi se vor stoarce toate urmele de pe faţă şi voi învăţa că sunt un copil? Sunt? Da, Mă mint singură că îmi pasă ori că îi pasă sau că îţi pasă. Nu mai poate nimeni de existenţa celuilalt. Nu mai există de mult potrivire, nu acum, cel puţin… Devenim oameni, avem 16 apoi 17, 18… 60 ani dar ştii care e adevărata diferenţă între a avea 17 şi a avea 18 ani? La 17 ani nu faci puşcărie. Ha!
Mai ştii cum vroiai ieri să tuşeşti tot amarul? Mai ştii cum te spălai pe faţă cu lacrimile ei? Îmi frec ochiul dar nu fiindcă aş avea intenţia de a lăcrima – învăţ iar să nu mai ştiu plânge – ci fiindcă mă mănâncă ochiul.
De ce oare ne grăbim să fim cineva? Suntem şi acum. De ce trebuie să dai explicaţii pentru ceea ce faci? De ce nu poţi fugi acum în lume? Fiindcă viaţa nu durează doar o secundă şi fiindcă viaţa e o junglă. E nasol să trăieşti după aceste principii expirate dar nu prea mai ai încotro, aşa-i? Sunt un adult în devenire doar că visez. Am vise, sau cel puţin am avut şi ştiu că voi mai avea. Viaţa mea nu e legată de a ta şi nici a ta de a mea sau de a ei/lui. Nu ştiu care e adevărata ta orientare sexuală şi nici dacă obişnuieşti să te masturbezi când nu e nimeni în preajmă. Nu sunt lucruri care să mă intereseze pe mine. Nu vreau să cred că ai experimentat la şapte ani prima atingere sau mai târziu un sărut franţuzesc care să te ducă până în rai şi înapoi. Am iubit şi eu, nu te acuz, dar nu am trăit lucruri mai intense decât ceea ce mi-am putut permite, fiindcă mi-a fost frică să iubesc dincolo de raţiune, aşa cum poate şi-ar fi dorit cel iubit. Sunt totuşi cu picioarele înfipte într-un pământ – mişcător pe drept! A rămas cenuşă, s-au răsfirat oase într-un cortegiu şi am învăţat ritualul morţii continue. Va veni o vreme când voi muri etern, va veni o vreme când nu voi mai ştii sau când voi învăţa să vorbesc mai puţin. Nu vreau un pumn în faţă şi nici o palmă peste ochi… nu vreau să citesc poveşti despre vieţile altora, nu voi avea o poveste fiindcă nu mai există prinţi sau sacrificiu. Mă iubeşti? Te cred? Nu… Nu mai cred cuvinte, sunt sătulă de ele toate şi nu cumva să crezi că te acuz, să nu cumva să crezi că am chef să fiu compătimită: stop. M-am săturat de o viaţă a bla bla-urilor. Nu ştiu cine eşti sau ce vrei, nu ştiu de ce citeşti asta şi nici dacă ai avut curiozitatea de a mă înţelege, dar nu îmi pasă.
Am faţa pătată de un negru amar. Nu e o alăturare bună dar încă o dată nu îmi pasă. E ceea ce vreau eu să fie fiindcă viaţa este o alăturare de rahaturi pe care ni le dorim noi. Unii scriu despre atingeri sub buric sau despre excitare şi infern, alţii despre bluza ei albă şi udă, despre sfârcurile ce ies ascuţite şi obraznice, prin tricou, sau despre dorinţa fizică de neastâmpărat… eu nu. Nu mă pasionează, nu mă atrage… eu scriu despre „N”-uri, despre azot risipit, despre lucruri care nu interesează pe nimeni fiindcă mă pasionează pe mine. Ce îmi pasă că viaţa e plăcere – plăcerea mea e viaţa. Abuz, alcool, ananas şi antibiotic. Nimic mai mult sau mai puţin decât un algocalmin la 16 ani. Altele preferă anticoncepţionale sau ameţeli… eu vreau alinare şi aureole. E o lume nebună, o lume de drogaţi, de paraşute şi de copii naivi şi proşti care vor să fie ca ei.
Nu mă placi pentru că nu sunt vulgară, stridentă şi mă comport ca un copil liniştit ce pendulează între emoţii. Par o proastă doar că nu mă complic să fiu altfel. Nu îmi dai atenţie pentru că nu port fustă de o palmă, n-am bustul de manechin şi nici decolteu adâncit care să te facă să te exciţi indiferent de ce eşti. Aşa e viaţa: nedreaptă. Îţi permiţi să iubeşti pentru un zâmbet dar nu poţi să zâmbeşti pentru iubire. Chiar trebuie să am frizură electrocutată, şuviţe multicolore, pantaloni pe jumătate de fund eventual cu aerisire, extensii, o tonă de fard pe faţă, cuvinte nelegitime, o ceaşcă de cafea, o ţigară, un prezervativ în buzunar şi atitudine pentru a mă place? Chiar numai la nivelul acesta e lumea? M-aş muta pe altă planetă dar nu am canalizare şi nici gravitaţie că sincer, nu-mi place să stau cu „fundu-n sus” sau cu fusta săltată… te mai miri pe urmă de ce nu mai am chef să mai gândesc ceva. La ce folos când acum funcţionăm pe bază de nicotină, cafeină şi spirt?

Momentul 3
O nouă zi, o nouă problemă, o nouă pagină îndoită de la jumătate pe diagonală şi cusută cu aţă albă. Mi-am promis că nu voi fi foarte subiectivă şi că voi trece peste micile demersuri care mă fac să tremur. E incredibil cum de fiecare dată, ca gelatina, ca frunza de plop… eu tremur, când mi-e lumea mai dragă. Întorc degeaba capul în direcţii pe care de mult nu le-am mai cunoscut fiindcă privirea mea nu mai bate atât de departe. E stupid şi totodată atât de raţional. Îmi merit soarta deşi tocmai învăţasem că nu e vina mea.
Încă o dată aici, printre mărăcini măsor iarba din priviri şi înghit în sec. Sec din 1997, an bun… vin vechi. Mi-aş dori totuşi uneori să găsesc o alinare şi să nu trebuiască să o caut altundeva decât la mine.
Trebuia să fi stat acasă, trebuia să nu mă arunc în călătorii şi destinaţii necunoscute de dragul unui nimic existent mai mult sau mai puţin. Nu ştiu ce mai vreau, nu ştiu ce mai gândesc şi gândesc numai ca să cred că ştiu dar e aiurea şi inutil. Acum primesc, acum dau şi niciodată nimic pentru mine. E vina mea încă o dată sau cel puţin el aşa crede iar eu de dragul lui, cred la fel fiindcă nu pot altfel. L-am atacat ca o scorpie ce sunt dar în interiorul meu m-am atacat singură fiindcă involuntar gândul meu tot într-acolo se îndreaptă. Of. E stupid şi zadarnic să mai cred ceva din ce îmi spun. Merg de prea multe zile pe drumul acesta şi tot degeaba. De fiecare dată e vina mea…
Ai fost vreodată pus în situaţia de a alege între a trăi în minciuna altora sau a minţi pentru alţii? Sarcasmul e nelipsit pe cărările vieţii şi totuşi eu rămân pe loc. Sunt o copilă pribegită de propria-i imaginaţie. Gândul meu, cântul meu, glasul meu, totul meu, tot ce ţine de „eul” meu fie el material sau profund… spiritual… totul e înecat în lacrimi amare interioară căci la exterior nu mai am puterea de a le afişa. Nu sunt genul care să-şi ţină lacrimile în frâu dar acum ştiu că e mai bine astfel. Pentru ce să mai las şiroaie pe obraji şi să mă amăgesc o zi întreagă, o săptămâna şi poate o lună, un an? Mai are rost? Mi-aş dori să pot renunţa acum la tot, să devin o plantă de cameră şi să rămân aici, între cei 4 pereţi ai mei, cu vecinii de sus şi cu alergatul după minge al câinelui vecinilor, să rămân cu urletele frenetice ale beţivilor de jos ce privesc din lipsă de viaţă meciul cu ţigara într-o mână şi alcoolul pe masă, aş prefera chiar şi să privesc la infinit maldărul de haine de pe scaun ce nu şi-au găsit încă locul în dulap din lene şi să nu trebuiască să mai ies să dau ochii cu soarele. E primul pas mereu, sau poate al doilea sau al treilea că nici eu nu mai ştiu.
Bănuiam că nu mă voi abate de la regulă nici în acest an, chiar dacă e guvernat de cifra 11 eu rămân pentru mine pe locul 2. Îmi găsesc satisfacţie în toate rebuturile ce mă înconjoară şi renunţ la a trăi. Nu mai am forţă – o vreme. E ceva de moment. Nu mai am forţa să iubesc în schimbul prafului. Sunt sfâşiată pe interior şi nici să mai descriu ce simt nu pot şi nu vreau. Mă izbesc prea puternic de verdele pereţilor şi simt cum mă îmbolnăvesc de ură sau nepăsare… de care dintre ele? Că de amândouă nu prea pot. Sau poate de nepăsare din ură. E doi azi. Doi cinci şapte. Urăsc şapte-le.
… se aud ţipetele îngerilor ajunşi în infern, capul meu e un amalgam de gânduri, culori, cifre şi animale de ceară. Nici iarba nu mai poate creşte acolo, căci intelectul m-a părăsit de mult. A spus că e prea mult foc în mine ca să mai stea. Dar sunt puternică şi nu cedez, decât pe bucăţele. Mă mai încălzesc puţin şi aprind şi torţele cu mintea mea luminată artificial. A rămas un led albastru care licăre exasperant în locul conştiinţei de ieri. Şi totuşi mereu vorbesc de ieri de parcă aş vrea să mă refer la ziua anterioară… dar nu e aşa. Ieri-ul meu a fost cam de mult dar am rămas blocată, oricât de mult m-aş preface că înaintez. Am picioarele tăiate şi mă târăsc ca o lipitoare ce sunt, de pământul murdar. Şi melcii sunt mai fericiţi decât mine. Măcar ei au o casă în care să se poată ascunde atunci când simt că sunt atacaţi ori eu… eu sunt în casă dar trebuie să ies. Trebuie să confrunt lumina, lumea, lumânarea, lustra. E fix. E frig şi cald deopotrivă. Degeaba. Am o obsesie cu chestia asta dar tot nu îmi revin picioarele. Ah, ce prostie! Oi fi eu invalidă de suflet dar tot nu am să ies să cerşesc sentimente, deşi deja am făcut-o. Nu. Nu de acum înainte. Voi spune stop şi voi merge mai departe, altundeva în mine, unde nu voi mai avea cui să cer. Deja sunt acolo…
E exasperant cum conţinutul meu s-a risipit exhaustiv în bătaia unui vânt pe care nici nu ştiu dacă mai trebuie să îl mai cred. Nu mai înţeleg nimic în lumea asta idioată decât că eu le întrec pe toate – sunt cea mai idioată. De ce? Fiindcă nu depăşesc ideea, fiindcă uit de unde am plecat şi nu văd unde am ajuns. Nu mă adresez nimănui şi uneori cred că nici măcar mie. Albastrul zării se îmbină cu un maro pătat şi mă întoarce la nimicul meu complex. E atât de mult nimic în sufletul meu încât aş putea da oricui şi oricum. Vrei puţin nimic? Ia-l pe tot! Nu mă mai linguşi, nu mă mai minţi şi nu mai arunca sare pe rana mea deschis acum şi mereu. Cum de mereu când apare coaja, se găseşte cineva să o rupă? De ce nu se mai vindecă odată? Oare cineva chiar îşi doreşte ca atunci când se va vindeca, finally, să rămână o cicatrice imensă? Ştii, am căzut cândva la sport şi mi-am jupuit puternic şoldul… în câteva zile a apărut cojiţă dar am căzut iar şi iar s-a rupt, iar a sângerat, iar m-a durut. După câteva săptămâni s-a format, am reuşit să o menajez dar… şi acum mai am cicatricea şi e hidoasă şi mă doare gândul că e încă acolo. La fel şi inima mea – păstrează cicatrice. Dar încă e rană, nici măcar vânătaie. Toate vasele de sânge din mine explodează, mai că ai zice că va fi hemoragie interioară şi totuşi mă întreb acum, dacă ar fi… ce ar face, cine? Nimic. Sunt singură în sângele meu pe care cândva îl credeam regal. Nu sunt cal, nu sunt pur sânge, sunt maimuţă, sunt rac, sunt om. Salivez din răsputeri pentru o zi de linişte, o zi de octombrie.
E un purgatoriu de cuvinte acesta, un infern de banalităţi în care eu şterg cu salivă urmele de cariocă. M-am gândit la tine şi mi-a fot mai rău, în nici un caz mai bine… Sunt încă aici, cu picioarele urcate pe masă şi cu fundul blocat pe scaun, sprijin tastatura pe care o invadez cu dansul degetelor mele. N-am mai mâncat de mult din proprie iniţiativă, ţin post negru azi. E sâmbătă, e dor şi e negru total. E doliu deşi nu ştiu pentru ce. Fiecare zi se duce mai departe şi tot mai departe mă duc şi eu cu ziua. Urmează sângele, urmează gâtul rupt şi fulgii de găină. Nu am o păpuşă woodoo, nu am o editură care să mă cenzureze şi nici o imaginaţie prea bogată care să mă poată limita la fabulos. Sunt aici cu-n pix roşu, un elastic albastru şi un beţişor de urechi murdar de ceară portocalie. Mi-e scârbă de mine. E timpul să gândesc, e timpul să trec la operaţii cognitive şi să raţionalizez. Şterg persoane, împart rugină şi durere, înmulţesc momente. Nu mai pot spune nimic de fericire sau de tristeţe căci rod amândouă deopotrivă, din părţi opuse mie. N-aş fi dormit atât de greu dacă nu erau remuşcări, nu m-aş fi trezit tristă dacă nu primeam mesaje şi n-aş fi fost aici dacă nu ar fi existat o altă lume simplistă care să îmi complice existenţa. La asta se pricepe tot omul… de parcă ar fi şi greu rău.
Cândva între noi se întâlnea un fel de homomorfism, dar acum am rămas într-o formă de endomorf deşi credeam că sunt visceroton. Nici eu nu mai ştiu ce mai sunt, ce mai vreau, ce mai există şi de ce. Repet chestia asta la nesfârşit şi în realitate nu am nimic de spus viabil, inteligibil ci doar arunc cu vorbe grele pe care nici chiar ţesuturile mele nu le-ar putea suporta. Vorbe grele în aşternut moale… Gest de filantropie spirituală unde chiar eu sunt neajutoratul sărac. Pleonasm parţial, din care eu ies imparţială. Important e că mă simt, şi mai mult decât atât uneori mă simt chiar bine în ciuda durerilor de spate ce pornesc din faţă: de la piept sau poate din interior, de la inimă. Nu are rost să îmi mai amintesc dedicarea sau expresia chipului privită cu… coada ochiului în timp ce credea că ţin ochii închişi. Am văzut, am înregistrat şi uneori actualizez deşi doar pentru mine. E aiurea şi dureros totodată, e bizar cum nu ştiu decât eu, cum am acceptat şi cum acum suport la fel de solitar. Vroiam o înţelegere eternă pe care să o pot acea mereu şi cuvinte din care să nu pot ieşi, gânduri pe care să le pot împărtăşi, lumânări pe care să le putem aprinde. A rămas scrum. Şi nici nu ştiu de ce mai chem la nesfârşit ziua de ieri şi de ce alerg de la un plan la altul şi de la altul la mine. Atac jumătate din oamenii pe care îi cunosc şi uneori şi pe cei pe care nu îi ştiu. Atac fiindcă sunt atacată, fiindcă trebuie să îmi explic mie ce se petrece, fiindcă m-am trezit într-un pat de gelozie pe care trebuie să-l scutur.
Mi-aş dori să pot da undo în viaţă deşi poate că nu e cel mai inteligent lucru, poate că până la urmă tot aici aş ajunge doar că nu aş mai înţelege lucrurile bune din tot gunoiul acesta. Deja mă văd scormonind într-un sac de gunoi după inele şi cercei scăpaţi involuntar. Subliniez, întăresc şi redau isprava. Dintr-un infinit, jumătate îmi aparţine, restul e praf. Nici nu mai ştiu de ce râdeam cândva, nu mai ştiu ce a fost când şi cum, ştiu doar respingerea, inaptitudinea şi dezolarea. Curiozitatea mă împinge să mai stau o clipă în loc şi să nu pornesc motorul.

Mulţumiri doamnei diriginte pentru popularizarea concursului!

Am mai luat o leapşă

Ca de obicei, cercetez...

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)

Carte: ... Jane Eyre protagonista cărţii cu acelaşi nume, scrisă de Charlote Bronte... mi-aş dori să am atâta putere de caracter deşi nu sunt ferm convinsă că aş vrea să trec prin toate greutăţile acelea... dar tot susţin că aş vrea atâta putere.
Film: ... Lucy din "50 first dates" ... unul din filmele mele preferate de Adam Sandler... să se străduiască toţi în jurul meu să îmi facă viaţa normală şi să fiu iubită în fiecare zi ca în prima zi 8->...
Melodie: ... şi aici e greu. Enrique Iglesias - "Hero" ... eu să fiu tipa căreia să i se dedice el :)))

2. Daca ai putea să-ţi alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Vreau Kathleen să mi se spună Kathy (optez pentru acest prenume dacă voi avea o fată)... M-a atras prima dată în romanul "La răscruce de vânturi" de Emily Bronte... (înseamnă pur :D)

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru 1 an şi de ce?
Italia. Nu ştiu de ce dar am o mare atracţie pentru ea...

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut si ti-l amintesti?
Ehei... pot scrie o carte pe tema asta... ca să nu mai zic că am şi premoniţii. Azinoapte am visat că am fost cerută în căsătorie de Ionuţ :)).

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
... aş fi o căpuşă... aş încerca să devin una cu persoana de care m-am ataşat. Şi i-aş suge sângele toată ziua...:))

6. Daca ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoana şi de ce ai ales-o?
Habar n-am. Cred că oricine are griji şi probleme. Mi-ar plăcea să fiu Freud. Aş fi moartă.

7. Daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?
"Şi... eu cu cine mă mai cert??? :))"


Leapşa merge mai departe la Adina.

Leapşă literară

Am simţit nevoia să mai culeg o leapşă... iniţiam vroiam una de autocunoaştere... dar aceasta a fost prima care mi-a ieşit la înaintare. Aşa că am ales-o:

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

Depinde. Nu prea mă dau în vânt după beletristică. Aşa, carte... clar "Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile de pe Venus" de John Gray... dar dacă e să zic de beletristică... "Cartea nunţii" George Călinescu (şi poate "Adam şi Eva" de Liviu Rebreanu)

2. Ai făcut cadou cărţi?

Da şi încă mai fac asta.

3. Care este viitorul literaturii?

Hmm... mi-e frică să mă gândesc.

4. În ce limbi ai citit cărţi?

Majoritatea în română... câteva în engleză şi au mai fost nişte încercări destul de nereuşite în italiană, franceză şi germană... m-am limitat apoi la câteva pagini.

5. Ce cărţi „celebre” nu ţi-au plăcut?

Hmm... ştiu că am mai avut discuţii pe teme similare dar... nu cred că îmi dau seama acum. Nu îmi place Dickens... ahh :)) nu am vrut şi nu vreau să aud de Harry Potter sau Twilight! Nu încape discuţie...

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

Marea Britanie... Franţa... şi poate Rusia.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

De obicei.

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?

Habar n-am. Foarte multe de specialitate. Repet... nu mă prea încântă beletristica.

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Aoleu... :)))) Ar trebui să fac liste întregi... cred că cel mult am adormit cu "Creanga de aur" a lui Sadoveanu... după fiecare 2 pagini adormeam... şi cât citeam căscam continuu... mi-a luat 3 săptămâni să o termin.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?

O metodă de relaxare şi răspunsul la cele mai ascunse întrebări ale mele...

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Nu am idee. În general cărţile pe care le găsesc scumpe le caut la bibliotecă. Nu prea depăşesc 50 RON la o carte...

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?

Încă mă amuză cum, în "Singur pe lume" de Hector Mallot... până la sfârşit moare toată lumea :)).

13. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

Nu prea mă las influenţată de un anume stil... culeg de pe la toţi câte ceva... sau nimic. Sau poate nu e ceva voluntar... totuşi cred că de la Alex Stoica am cules cele mai multe...

14. Cât de repede citeşti o carte?

Depinde întotdeauna de carte. Oricum nu foarte repede... adică şi dacă o termin rapid o reiau dacă a fost interesantă... "mestec" serios informaţiile şi le dau de sute de ori peste cap.

15. Poate literatura să schimbe lumea?

Da, dar asta nu înseamnă neapărat în bine sau în rău. Sunt multe cărţi care mai bine ar fi fost interzise... şi de cele mai multe ori atrag...

Leapşa merge mai departe la Evelyn

Bună dimineaţa!

M-am trezit "cu faţa la cearceaf"... deşi aparent nu aş fi avut motive. Sunt şifonată, ciufulită, optimistă şi pesimistă în acelaşi timp, mă mănâncă omoplatul drept... şi pic de lene. Azi la Rac toată lumea vorbeşte numai "de bine"... cum că aş fi irascibilă, am chef de ceartă, simt că ceva mă frustrează şi că un drum pe care am pornit acum mi se pare greşit... ei bine, cam aşa mă şi simt. Poate e din cauză că am visat urât azinoapte, poate fiindcă am stat ieri acasă... poate din cauze neidentificare. Cert e că trebuie să îmi revin...

Aspectele zilei:
Soarele in Balanta, la 10°47'
Luna in Berbec, la 6°13'
Mercur in Fecioara, la 23°10'
Venus in Fecioara, la 16°19'
Marte in Rac, la 23°17'
Jupiter R, in Varsator, la 17°19'
Saturn in Fecioara, la 26°58'
Uranus R, in Pesti, la 23°59'
Neptun R, in Varsator, la 23°58'
Pluton in Capricorn, la 0°46'
Nod Nord R, in Capricorn, la 27°22'

Nasoale... Iar comunic cu "ăilalţi"... cu toate retrogradele astea...

... Cineva râde pe seama ta!

Am tot vrut să spun diverse zilele acestea dar mereu mi-am pierdut ideile pe parcurs... până să ajung în faţa calculatorului. Oricum, viaţa e penibilă... sau mai exact acţiunea de a trăi. Ne întoarce pe toate părţile şi ne râde în faţă (viaţa). Uneori am senzaţia că undeva acolo sus e cineva care se amuză pe seama noastră. Desigur, nu e nimic rău în a râde ocazional de ceilalţi... dar tare amuzant trebuie să mai fie să faci asta.
Şi când stau să mă gândesc... aproape că mă apucă şi pe mine râsul. Râsul plansul... dar totuşi, viaţa e penibilă!