Retrospectivă

2012 a fost un an destul de greu. A început în forță, am avut prima sesiune... pe care cu mult ajutor divin am depășit-o cu ușurință... am învățat foarte mult (prima jumătate a anului), am trecut prin multe încercări, probleme de sănătate, griji, neliniști... a doua jumătate a fost exact la cealaltă extremă. Am devenit vegetariană, m-am liniștit, mi-a dat Dumnezeu un duhovnic extraordinar, multă pace în viață, puterea de a accepta și a înțelege lucrurile cu adevărat importante în viață...

Am învățat multe, dar cea mai importantă lecție cred că este legată de soartă și de ceea ce ne dorim cu adevărat. Am învățat să nu mai fac ce îmi spun ceilalți că ar fi bine pentru mine, să fiu fericită cu ceea ce am... am învățat cât de minunată este familia și cum, CEL MAI IMPORTANT lucru în viață rămâne - oricât ar nega oricine - familia! Degeaba ai carieră, bani și orice...dacă ai familia departe. Sufletul e gol. Desigur, acest lucru este valabil pentru cei ce au suflet :).

 Am mai învățat să cred în Dumnezeu cu adevărat, să cred în minuni și să iubesc tot ceea ce am. Am învățat să accept trecutul ca parte a formării mele, să iert, să uit, să mulțumesc! Probabil dacă suferința nu exista, nu exista nici fericirea! De asemenea, am înțeles că lucrurile pe care ni le dorim când suntem mici și la care aspiram, sunt cele pe care ni le dorim și mari, dar nu mai avem curajul sa le recunoaștem căci nu rezonează cu aceea ce vor restul de la noi.

Am învățat să iubesc lectura, să îndrăgesc mai mult cărțile, să apreciez natura și să-mi regăsesc fericirea în lucrurile aparent simple, dar cu o valoare extraordinară. Am descoperit frumusețea dimineților la țară, minunea înfloririi crinilor și dragostea pe care o suflare de viață (un animal) o poate dărui unui om, dându-i clasă acestuia în materie de loialitate și sentiment.

Mai mult, în 2012 am descoperit suferința și prin ea frumusețea și simplitatea. Cred că 2012 va rămâne mereu anul cu cele mai mari realizări. Am întânit rugăciunea inimii, mi-am cunoscut soarta și... am înțeles.


Pentru 2013 nu îmi doresc multe, decât să am familiile aproape, să mă regăsesc și mai mult în lectură, în Dumnezeu și în natură, să se găsească leac eficient pentru cancer, să nu mai existe atâta suferință, oamenii să fie mai buni... și să fim toți sănătoși. De asemenea, mi-aș dori să îmi ajute Dumnezeu ca spre finalul anului să mă simt... împlinită :), pentru ca 2014 să devină anul miracolului suprem.

UN AN NOU FERICIT VĂ DORESC... Și să ne vedem cu bine în 2013!

Karma

I love it when people receive exactly what they deserve. Somehow, deep inside of me, I  have always hoped that one day, I woke up in a totally different landscape, having more than what I used to... more of what I really needed, not just loads of crap. :) Thank you, God, for always being here for me!



And this is for you, honey :*

Diverse

În ultima vreme, cam o dată pe lună, reușesc să redeclanșez faringo-laringita mea grozavă. Desigur, oricât de obișnuită aș fi, nu pot spune că nu mă jenează teribil și nu aș prefera să fiu sănătoasă. Cu alte cuvinte, astăzi nu mă simt grozav... dar asta așa, în loc de introducere.

Am ajuns și eu, nu de mult, acasă... și mă regăsesc înconjurată de toate cărțile pe care tot spun că le citesc / termin de citit... și nu mai reușesc. Mereu găsesc atâtea de făcut, mereu apar lucruri noi... și cultural stagnez. Nu am mai scris nimic nici la volumul la care lucrez, nu am mai publicat nimic... nici temele nu mi le-am făcut. Sunt în vacanță. Familia este acum prioritară... mai ales că acum am o familie extinsă, mult mai mare și mult mai cuprinzătoare. Am de citit niște cărți, de făcut niște recenzii, de publicat... dar nu găsesc timp! Trebuie să îmi reorganizez programul!!! Mă simt obosită.

Charle, uite melodia pe care o ascultam noi astăzi la masă și mă întrebai de cine este interpretată:

Ți-o dedic cu toată dragostea!

Nu unul, nu doi... ci trei brazi!

Unul din cei mai fideli cititori ai blogului meu (din 2007 și până acum - și mulțumesc pe această cale), mi-a atras astăzi atenția că am mințit într-un articol mai vechi, spunând că mai am de împodobit un brad. În realitate...am mai avut încă doi. Ne-am hotărât să împodobim în toate casele -mai puțin la Cluj, unde nu am mai ajuns de câteva luni-. Așadar... trei brazi... frumoși!

Eh, nu sunt prea fotogenici brazii mei :)) ... dar... nici eu nu am fost foarte activă și am neglijat fotografierea lor individuală. Brazi naturali. Brazi frumoși!

Un Crăciun Fericit

Cu ocazia Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului vă doresc să aveți parte numai de bucurii, împliniri și sănătate!

Un Crăciun Fericit!

- vă mai transmit și puțin din bucuria mea de Crăciun

Mon beau sapin...

Primul brad a fost împodobit! Misiune îndeplinită! Mai rămâne al doilea, în ajun. Cadourile sunt pregătite, Moșul se pregătește să umple casele de bucurii.

În ceea ce mă privește, astăzi am avut o zi foarte plină de atmosfera sărbătorilor. Iarna și-a pus pe deplin amprenta asupra micuțului nostru oraș. În magazine roiesc, cu mic, cu mare... viitori moși. Unii cumpără pentru copii, alții pentru soți, iar cei mai puțin norocoși își dăruiesc lor înșile cadouri. Oricum ar fi, banii circulă.

Revenind. Cine mă cunoaște are idee că pentru mine ritualul împodobirii bradului este unul extrem de important. Nu îmi place să îmi ia nimeni această bucurie și nu îmi place să împodobesc bradul singură și oricum.... ci pe fond de clopoței, muzicuțe și fulgi de nea: cu alte cuvinte, fără colind nu percep împodobirea.
Anul acesta, colindele au fost alese de Charle. Așadar, primul brad a fost îmbrăcat pe ritm de Cargo. Vă invit la audiție!




Împodobire și... cadouri! Dar mai întâi să aranjăm și al doilea brăduț!

I simply hate it when people get mad at each other...and mostly, I hate it when people get mad at me. 

Cinci minus unu...

Radiez. A trecut mult timp de când nu am mai avut curajul să popularizez astfel de gânduri, vizite nesperate și fapte. Am și uitat cum este să mă exprim aici. Autocenzura m-a cam torturat. Dar mă eliberez. Resimt liniștea și mă înec cu albastrul celest al ochilor pe care îi iubesc atât de mult. Și totuși, este un albastru mai mult marin. Doamne, cât Te iubesc!

Resimt în interior o bucurie nesperată. Trăiesc o liniște destul de agita(n)tă. Mă distrează. Rătăcesc printre trăiri aspartice (tumultoase și acide). Nu sunt obișnuită cu așa ceva, dar privesc ecranul, privesc trecutul apropiat și inelul de pe deget... și te retrăiesc. Atât de pur și neîntinat. Atât de blând și cald. Atât de vesel și decent. Ți-aș dedica un colind... dar nimic nu se ridică la perfecțiunea sentimentelor pe care le am. Nimic nu exprimă suficient de fidel ceea ce simt și mulțumirea extraordinară pe care o aduc Bunului Suprem pentru tine. Nu știu ce am azi. Nu știu de ce azi. Nu știu de ce scriu... azi. Puteam face asta de mult. Dar azi... azi nu mă mai pot dezlipi de ochii tai. Azi nu te pot șterge din gândul meu. Azi sunt euforică. Te-am ținut prea mult timp în taină. Azi vreau să te cânt. Am coborât sub 5 luni de așteptare.

Iartă-mi stângăciile, imprefecțiunile și copilăriile. Iartă-mi jocurile și nebuniile... ce totuși îți aduc atâtea zâmbete pe chip. Îți mulțumesc pentru dragostea pe care mi-o porți necondiționat și pentru tandrețea nemărginită.

Azi nu mă mai cenzurez. Azi te iubesc... PUBLIC! :))

Încă o dată... sunt superbe!

Schimb de haină dar nu și de morav

Pentru că într-o săptămână sosește Moșul... îl întimpin cu zăpadă pentru sanie, chiar și pe blog! Sper să fie cât mai darnic. Să aducă multă dragoste și fericire... și mai ales, sănătate și înțelegere.

Și pentru că am schimbat designul blogului ... vă propun și un colind bizantin:



Q: Ce face studentul când are de învățat?
A: Orice altceva :D.

True story :)) 

Moment important

Pe fondul muzical al Cvartetului de coarde ”Gaudeamus”, mă simt obligată să schimb tonul pe care mi-l propusesem pentru articolul de astăzi. Așadar mulțumiri speciale viitorilor mei nași pentru albumul pe care îl folosesc pe post de material inspirațional. Aveam nevoie de o notă de veselie. Superb.

Revenind... ieri a fost o zi istorică pentru mine. Poate este puțin cam mult spus, dar cu pasiune și încântare afirm, încă o dată, a fost o zi istorică. Chiar îi povesteam și a mon amour, Charle, aseară, (într-o discuție foarte incitantă despre valorile culturale moderne raportate la educația pe care o primim noi acum, noua generație...), cum la nivelul actual de cunoștință, nu numai că este o încântare să mă aflu printre atâția oameni de carte -la urma urmei- în incinta fastuoasă a Academiei Române, ci mai mult, dincolo de învinovățirea justă pe care mi-o aduc referitor la neștiința multora dintre temele abordate (în ciuda faptului că măcar o dată în viață mi-au trecut mai mult sau ai puțin pregnant, pe la ureche). Așadar, a-l avea la două scaune distanță de mine, într-o dezbatere de tip masă rotundă, pe marele critic literar Eugen Simion, reprezintă pentru mine un moment istoric. Mă simt extrem de onorată să fi avut ocazia să-l văd, să-l ascult, să-l admir în ipostaza de om degajat. Eu am nimerit acolo mai mult întâmplător (deși, încă o dată, nimic nu este întâmplător, și aici, încă o dată... trebuie să îi mulțumesc lui Charle pentru ocaziile minunate pe care mi le oferă și pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimele luni prin el...), dar mă bucur. Nu știu când voi fi și eu suficient de aptă, să ajung la un nivel de pregătire și cunoaștere atât de avansat încât să am curajul și pertinența să dialoghez cu acest om, pe care numai în cărți aveam onoarea de a-l cunoaște.

Pauză.

În altă ordine de idei, cum am aterizat vreo două zile prin capitală, nu am putut să nu mă întorc la marea mea dragoste: luminițele. Într-o atmosferă romantică pură, demnă spre a fi consemnată în descrierile protagoniștilor lui Eliade, a unui București acoperit de zăpadă, ceață și ger, dragostea de frumos s-a resimțit triumfătoare. Căldura inimilor a transformat frigul în aburi, și aburii în mister. Încă mai păstrez bine tipărite în memorie paradele luminoase din piețele Unirii, Universității și Romană. Nici gerul, nici noaptea... nici chiar gheața de pe jos, nu au putut să ne stea în cale, să strice o seară culturală perfectă.

Poze cu luminițe.
Soon.

Anyway, until next time... I'm sending you all my love.

Dansul lebedelor...

Astăzi râd.
Deschid ochii larg și privesc infinitul cerului. Nu mă mai satur de concret. Într-o lume în care m-am obișnuit purtată de imaginar, de vis, de frenezie acest tel quel mă îmbată.

Afară ninge liniștit...

I've been kissed by a rose :x...

Ninge. Superb. Feeric... desigur, iarna ar fi nimic fără tine. Frigule, fii mai blând, nu toți avem pe cine ține în brațe.
Într-o singură oră s-a așternut o pătură de puf. Văzduhul tot e plin de îngeri de lumină, lacrimi calde coborâte spre uimirea noastră a tuturor, și spre deliciul deosebit al romanticilor.
Mi-ar plăcea acum să gustăm un vin de Bordeaux împreună, la scânteia caldă a șemineului... două cupe roși, două inimi calde... oh, iarnă! Poate iarna următoare.

Dragul meu, Charle... iartă-mă că te-am românizat... dar astăzi mi-e imposibil să te cânt în limba inimii tale. Azi sărut Parisul din depărtare și-l închid în gând. Azi te păstrez național... și puțin americanizat.



Ninge feeric! De-abia aștept Crăciunul! 

à mon ami spécial...

Oh, France!


Parce que j'aime tout chez toi.

Calea...

”Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea și aflarea lui Dumnezeu și întâlnirea grație binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevărați de la care se poate învăța curajul, credința, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine și în celălalt.” (Ioan Pintea - Proximități și mărturisiri)

Escală

În Sibiu este zăpadă... în Sibiu este iarnă.

Aaaand... it's official now! 

\

5 left :D

Once more

Astăzi mi-am amintit foarte mult de primii ani ai copilăriei -nimic nou, știu- Ce zi frumoasă!

Seară culturală - lansare de carte

Rămân în același registru în care m-am plasat cu ocazia ultimului articol, și anume acela al șocului cultural, al eleganței intelectuale și al căldurii sufletești degajată de oameni minunați, oameni de carte, ce-și găsesc timp să intre în dialog cu noi, cei mărunți.

Vineri, 23 noiembrie 2012, de la ora 16.00, în Sala de Conferinţe a Bibliotecii Judeţene "Antim Ivireanul" Vâlcea.

Astfel, am avut plăcerea de a participa astăzi, ca interlocutor - lector, la o lansare de carte. Este vorba de ceva special și diferit, și anume de lansarea unei cărți ce la prima impresie ar putea fi de memorii profesionale sau de ziaristică. Dar este departe de realitate această afirmație. În realitate, volumul superbului jurnalist Carol Roman, ce poartă demumirea simbolică ”Ziaristul și fascinația clipei”, este mai mult decât o carte de interviuri, de portrete literare memorabile; este un ghid practic, o colecție de aprecieri și sfaturi, ale unori nume mari din sfera publicisticii.

Eu am ajuns aici la îndemnul coordonatorilor mei culturali, respectiv al domnilor profesori Ramona Chițu și Constantin Mihai, doi oameni deosebiți... ce în ciuda încăpățânării și descurajării mele, continuă să mă formeze, să mă împingă să scriu și să mă aprecieze. Și mă bucur că au făcut lucrul acesta.

Revin. În sală, am avut onoarea de a mă plasa tocmai lângă Autorul acestui volum de memorii culturale și îndemnuri profesionale, în persoana căruia am descoperit ceva mai mult decât ceea ce citisem în carte și pe minunatul, multuzatul internet: am descoperit o simplitate debordantă, o sinceritate magică și un umor fin. Mult bun simț, multă cultură și o lumină interioară deosebită. De asemenea, am avut plăcerea de a-l cunoaște și de a dialoga cu moderatorul acestei întâlniri, dezbateri... și anume domnul doctor, scriitor Ion Soare, despre care auzisem numai lucruri extraordinare și pe care așteptam de mult timp să îl cunosc.  Am descoperit astfel, pe această cale, doi oameni, doi Scriitori - în adevăratul sens al cuvântului, de o eleganță incontestabilă. Discursul meu pueril nu a avut valoare în fața unor astfel de personalități, însă onoarea pe care am simțit-o spre a-l dezlănțui... liber și neregizat, pe marginea textului pe care efectiv l-am savurat, acum câteva zile când am intrat în posesia lui, este de nedescris.

În orice caz, cu privire la carte, „Ziaristul și fascinația clipei” scrisă cu multă implicare de către Carol Roman, învață tânărul scriitor, jurnalist, în formare: cum, ce și cât să scrie. Desigur, acest lucru se realizează prin intermediul unor nume mult mai rezonante ale secolului trecut precum F. Brunea-Fox, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Sașa Pană, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Fănuș Neagu și mulți alții. Trebuie precizat faptul că această scriitură nu se adresează NUMAI viitorului publicist, ci chiar oricărui om, oricărui tânăr ce trebuie să își formeze anumite principii morale, să-și dezvolte valorile intelectuale minime, și să respecte rigoarea bunului simț, calitate atât de rară vremurilor noastre. Îndemnul general este spre lectură. Și pe bună dreptate, acest impuls trebuie respectat.

În fine, nu voi mai insista. Mi-aș dori să scriu mai multe, însă mă voi opri aici. Încă o dată, mulțumesc enorm mentorilor mei culturali că mă încurajează, că mă trimit să particip activ la astfel de evenimente și mă bucur că am descoperit cu această ocazie niște oameni demni de toată stima.

Recomand cu multă căldură acest volum și de asemenea recomand și restul volumelor scriitorului Carol Roman, cu promisiunea că odată începută lectura, va fi greu a mai fi întreruptă până la final.

Hoinar

Tot spun de ceva timp că voi scrie... dar din păcate în ultima vreme sunt în continuă mișcare. Am prins iar viață, sunt iar cufundată în activități, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Astăzi mi-am făcut timp să dau o fugă până în capitală, la un eveniment select, ce avea să adune nume mari ale culturii române contemporane. Din motive subiective nu voi da mai multe detalii, dar voi spune doar atât: mi-am găsit vocația. Mi-am găsit locul: printre tinerii și veșnic tinerii academicieni, cercetători, scriitori... la patru ace și scoși parcă din cărțile de istorie ori din Ghidul Bunelor Maniere.

Un alt punct pe ordinea zilei este Patriarhia Română. Astăzi fiind sărbătoare mare - Sf. Grigorie Decapolitul ... urmată de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (mâine), mi-am făcut timp să ajung - de data aceasta fără grabă și în ritm propriu - la minunata Catedrală a Patriarhiei.
 Dincolo de relaxarea deosebită, reîncărcarea spirituală și revenirea la un timp de mult pierdut, am descoperit și ceea ce îmi spunea un om minunat cu o cultură extraordinară... și anume faptul că pe vremea Patriarhului Miron Cristea, când a fost pictată scena iadului de pe exteriorul Bisericii Patriarhale, diavolul a fost înfățișat având chipul lui Nae Ionescu...

 Hmmm... cam așa ceva. Domn'le, o aberație mai mare nu puteau face.

În altă ordine de idei, la intrarea în Biserică am fost întâmpinați de doi porumbei... ce stăteau strategic în dreptul Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Și cam atât. Deja se lasă frigul peste București.

Antoaneta Ralian

 "Bineînţeles că în tinereţe am crezut în valori şi în modele. În valori cred şi acum, în frumos, în bine, în adevăr, în loialitate, în omenie, dar nu mai cred în oamenii care ar trebui să le întruchipeze. Prefacerea s-a produs în mine. Dintr-o adolescentă sentimental-idealistă, am devenit cinică, amară, neîncrezătoare (ah, şi câtă nevoie am să cred în oameni!)". 

Schimbare de toamnă

Cum am doar două anotimpuri preferate și anume primăvara și toamna... am păstrat din martie vechiul șablon al blogului, iar acum i-am schimbat haina.

Melancolie, dulce melancolie.

Exegeză

Simt o sminteală profundă asupra mea. Parcă am deschis ochii și mă văd pe mine însămi, din exterior... și mă îngrozesc. Azi pot lua ochii oricui și pot privi din punctul lor de vedere. Și mă îngrozesc. Azi trăiesc un coșmar concretizat în imagini și culori fade, mă depărtez de tot ceea ce era Adevărul meu și mă îndrept spre Adevărul lor, iar Realitatea este undeva la mijloc. Îmi doresc să pot opri cumva aceste voci meschine din capul meu ce mă hulesc, ce mă împing la pământ și-mi incinerează cu răutate sufletul. Rămân un cadavru părăsit de conștiință, hulit și bătut de brumă. Am ochii deschiși, dar degeaba dacă m-a părăsit sufletul. Cu sufletul mort trupul mi-e incapabil, e o carcasă goală fără valoare. Mai bine să se degradeze, să hrănească pământul, să hrănească animalele ce sunt mai demne decât el: halcă de carne putredă și necistită. 

Lecție de viață

Astăzi am primit o lecție de viață foarte puternică. Mi s-a întâmplat ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată. În primul rând am învățat că.. viața e grea, domn'le! Dar nu așa... grea că ne-o facem grea. NU. E grea pentru că trebuie să ne adaptăm din mers și să învățăm din ABSOLUT tot ce se întâmplă în jurul nostru. Ai putea spune că trebuie să fii nebun să faci asta și că dacă încercăm să-i mulțumim pe toți ajungem la balamuc, și e imposibil una ca aceasta. Dar nu la asta mă refer. Nu. Mă refer la faptul că trebuie să fim foarte foarte atenți la normalitate. La imaginea deformată pe care o avem noi înșine despre acest normal. La imaginea pe care o avem despre viață și chiar de propria persoană. Dacă ne analizăm, ca entități, suntem atât de diferiți. Suntem atât de variați. Suntem atât de singurali... și totuși trebuie să ne adaptăm din mers pentru a putea conviețui. Trebuie să fim foarte atenți la mesajul (imaginea) pe care îl afișăm în primul rând despre noi înșine.  Apoi la modul în care faptele noastre... și uneori chiar lipsa acelor fapte, ne pot afecta propria imagine. Nici nu realizăm cât de sensibile sunt aceste lucruri. Eu una am consideram mereu că nu trebuie să îmi pese despre nimic din ceea ce nu mă afectează direct. Și uite cât de mult am greșit. NICIODATĂ în viață nu știi ce te așteaptă după colț. Niciodată nu poți intui care va fi următoarea încercare pe care ți-o pregătește Dumnezeu. Și niciodată nu poți anticipa cu cine vei avea aface și pe cine vei întâlni la un moment dat. Poți cel mult să speri că NU te vei întâlni cu o situație din trecut, sau cu o persoană din trecut, sau cu un fapt ce nu îți face neapărat cinste. Dar uite cum viața este imprevizibilă și, de ce nu, ironică. Astăzi ne aflăm aici, astăzi citești acest articol, hotărăști să îl ignori... te gândești la vremea de afară, la problemele ce te apasă acum... și nu realizezi că pierzi din vedere că aceste cuvinte ți-ar putea fi de folos cândva.

Mi-aș dori să mă pot întoarce să ascult cu adevărat fiecare lecție pe care cineva cândva a vrut să mi-o teoretizeze. Mi-aș dori să fi citit cu mai multă băgare de seamă cărțile ce mi-au trecut în toți acești ani prin mână. Poate dacă ascultam toate mustrările la timp, și toate îndemnurile... acum ajungeam să am urechile mai deschise. Dar... este un timp pentru toate. Păcat că e mai greu să reparăm. Nu pot șterge multe cuvinte pe care le-am spus, ori umple liniști pe care le-am lăsat. Pot doar să mă străduiesc să veghez de acum înainte. Fă și tu la fel. Be aware!

Facultate, part 2

Și uite-mă cum scriu primul articol de când am redevenit "boboacă" de facultate.
Asta a fost în loc de introducere :)).

Noul meu profil este Comunicare și Relații Publice. Nu că Medicina nu mi-ar fi plăcut. Am iubit-o și mi-e dor de ea aproape în fiecare zi, dar asta este. Viața are alte planuri cu mine. În fine. Dacă ultima dată când mă regăseam rătăcită pe băncile facultății eram într-un domeniu pe care abia atunci îl exploram și cercetam cu adevărat, într-un domeniu veșnic nou pentru mine, de data aceasta, am nimerit într-o lume pe care o cunosc și o stăpânesc cu bucurie de ceva timp. Și îmi place. Îmi place enorm. Sper ca după ce termin studiile NU să lucrez în domeniu, ci să rămân să învăț prostimea ca mine și nu numai, secretele comunicării și relațiilor publice. Secretele limbariței deștepte. În fine, pe acestea din urmă trebuie să le descopăr și eu, dar mai am timp destul.

Așa, să revenim. Sunt foarte plăcut surprinsă de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am materii pe care nici daca mi le alegeam singură nu le puteam potrivi mai bine și mai pe placul meu decât acestea. Apoi, profesorii... adevăr grăia o absolventă, la festivitatea de începere a anului școlar: "vă las pe mâini bune". Simt lucrul acesta. Profesorii sunt de o răbdare și o căldură sufletească ieșite din comun. Iar colegii... cei mai simpatici. Pot rade în voie, pot să mă desfășor liniștită printre oltenii mei. Nu știu de ce am spus asta. În orice caz... că tot ziceam anul trecut că îmi lipsesc orele de lb română, sau mai exact de comunicare. Ei bine, aici... mă simt ca în liceu. Mi-era dor. Chiar dacă nimeni nu o poate înlocui pe doamna dirigintă, obiectul studiului, si anume intelectuali de valori incontestabile precum Dan Puric, Gabriel Liiceanu ori Andrei Pleșu, rămâne același. Nu mai e profunzimea semantică a orelor de română, dar... răbdare! Cine știe ce surprize voi avea până la sfârșit!

PS: Off topic: Mă obsedează melodia asta!!

Here I am

Today, I feel so full of life, so full of love, so full of hope.

No particular reason :P.



Movies are, still, inspired from reality.



I'm thinking of watching " The 5 years engagement" once again...

... there's no where in the world I'd rather be...

Back to school

Da, știu, neinspirată și total lipsită de spirit artistic o fotografie lângă niște cutii, dar sugerează împachetarea și mutarea... tranziția de la o viață veche la una nouă.

Cu alte cuvinte, un nou început :)).
Până voi găsi subiecte interesante, o să plictisesc cu poze nemuritoare.

Nădăjduiesc...

... că am slăbit. Haha.

Știu, nu se înțelege mare lucru din poză, dar esențialul se vede :)). Intrasem inițial cu gândul de a scrie altceva, dar m-am răzgândit. Așa că am să fac o postare total nereușită, cu poze nereușite :)).

Mihai mă va omorî probabil pentru asta :)). Hahahaha...
Well, I just wanted to show you how much I miss you, already ...

De pe aici...

A venit toamna... anotimpul meu preferat. După o vară lungă, controversată și fierbinte, mă pregătesc, pe ultima sută de metri, să mă întorc la cursuri. Am cam tras chiulul, ce-i drept, în ultima perioadă. Nu mi-a mai stat mintea la școală, dar mai am o săptămână să mă mobilizez și să o iau de la capăt. Un nou început. Un nou domeniu, o nouă experiență. Hahahaha...

Începusem să mă obișnuiesc cu statul acasă, plimbările lungi ori cititul. Cam asta am făcut în ultima vreme... acum sunt iau boboc. Sper să nu-mi fac un obicei din asta :)). Într-un fel sunt nerăbdătoare. Mi-e dor să am activitate, să fiu nevoită să-mi pun hamsterul la treabă și să gândesc, să mă trezesc dimineața pentru a ajunge la cursuri. Iaaai :)).


Later edit: Astăzi blogul meu aniversează 5 ani de existență! Ce-i drept, ultimul a fost mai șchiop, dar se ține bine :). La mulți ani bătrânului meu blog!

Vreau o țară ca afară

Așa mă enervează faptul că mereu când am cu adevărat poftă să scriu, nu am acces la laptop sau la altă sursă în afara telefonului pe care nu îmi pot vărsa gândurile... căci mi-ar lua o veșnicie.

În fine. Sunt atât de multe lucruri care m-au măcinat zilele acestea... în primul rând sunt supărată. Sunt foarte supărată pe ceea ce se întâmplă în țărișoara noastră. Avem atât de multe bogății și frumuseți pe care în loc să le exploatăm, le distrugem. Una din cele mai mari pasiuni ale mele este condusul... și, prin urmare, vizitatul. Îmi place să conduc pe drumuri șerpuite, să admir păduri montane, să îmi delectez simțurile cu frumusețile dumnezeiești: auzul cu susurul izvoarelor și doinele păsărilor, mirosul cu miresmele florilor, fânului cosit și frunzelor căzânde, văzul cu minunile îmbinării tuturor culorilor și formelor imaginate și neimaginate... dar ce păcat că de fiecare dată am cost de oportunitate repararea mașinii. Ce păcat că infrastructura noastră este jalnică spre inexistentă. Și de ce oare? Pentru că suntem o țară de hoți, așa cum ne numesc și cei din afară. Nu facem nimic real, decât pe hârtie, permitem lucrurile acestea deși le cunoaștem. Vorbim, vorbim, dar de făcut niciodată. De ce oare la noi justiția nu funcționează? De ce nu investim în tursim, care este adevăratul nostru potențial. Sunt atâtea țări mult mai sărace din punct de vedere peisagistic decât noi, dar care câștigă mult mai mult, datorită faptului că investesc în tot ce pot, și nu se lăcomesc să facă averi pe banii "fraierimii". La noi merge, că toată lumea vrea să se îmbogățească. I-a cuprins pe toți patima banului, și permit. Au văzut din moși strămoși că se poate, că în țara noastră totul funcționează cu pile și promisiuni... și atunci uită să mai și facă, să fie cinstiți și să se gândească la cei pe care îi nedreptățesc... si aceia suntem noi. Ar fi chiar atât de greu ca Românica noastră să strălucească? Să lăsăm "economiile" și să ne mai subțiem puțin buzunarele pentru a investi în calitate? Drumuri sănătoase, ape sănătoase, suflete sănătoase, oameni sănătoși. De ce oare o fi atât de greu pentru oameni să fie sinceri cu ceilalți și cu ei înșiși? De ce le-o fi lene să fie cinstiți? Ar trebui să facem o petiție, o revoluție, sau orice altceva este nevoie, pentru a cere oamenilor să lase dușmăniile, răutățile, bogățiile nemeritate, prostiile, mândria și minciunile electorale... și să investească în valori reale. Celor sus puși ar trebui să le cerem infrastructură, mediere, TURISM... îngrijire, curățenie. Am fi mult mai bogați, din punct de vedere economic, ca țară, dacă am face autostrăzi, drumuri naționale / județene fără gropi, dacă am curăța șanțutile de "bălării" și am binecuvânta natura.
Nu mă pricep la nimic din toate acestea, dar sunt convinsă că oamenii din conducere, din moment ce au fost învestiți în funcțiile pe care le au, ar trebui să se priceapă și să știe mai bine decât noi, muritorii de rând, ce au de făcut.

Și totuși, de tot ce se întâmplă suntem doar noi vinovați, pentru că le permitem!