A venit vara...

Plouă. Mă pierd cu totul în acest peisaj autumnal de început de iunie. Ciudat, nu? Astăzi începe vara, de astăzi ar trebui să fie o armonie generală, fericire, zumzet... mda. În ceea ce mă priveşte, de când mă ştiu am urât vara. Exceptând faptul că sunt îndrăgostită de mare... şi că este ziua mea... nimic nu mă încântă la vară. Nici măcar îngheţata nu-mi place. Temperaturile înalte mă sufocă, insectele îmi dau târcoale, bubiţele nu se sfiesc să apară... Este ideal. Raiul insectelor şi a chestiilor enervante. Îmi mai plac totuşi ploile calde cu precipitaţii pe care vara le aduce la pachet... îmi mai plac seratele tot mai lungi... dar nu-mi plac despărţirile. Vara mă melancolizează. Mereu vara a reprezentat pentru mine o rupere de ceva. Momentul unei despărţiri de orice. Da, ştiu că inevitabil mă aşteaptă o despărţire de 17, de iresponsabilitate, de "copilărie"... că din această vară mi se vor cere gesturi responsabile, mature, iar vând vara va lua sfârşit... în cruda-i invidie şi dârzu-i egoism îmi va smulge din braţe totemul. Îl va lua şi-l va pune deoparte, mă va forţa să lupt un an întreg să mă întorc în vară. Mă va privi dintr-un panou de gheaţă şi se va hlizi malefic la mine, forţându-mă de ea să revină. Mă va face, nebuna, să înghit secundele, să-mi storc ultima sudoare şi să alerg spre ea.
Urăsc vara. Este malefică. Şi de ce trebuia să fie ziua copilului la începutul verii? De ce azi? Refuz să mai fiu copil dacă asta mă va transforma într-un servitor al verii. Şi oricum aş face... depind de ea.
Nu-mi mai rămâne decât să mă resemnez.
La mulţi ani copilărie!