Tu cum dormi?

Well... cum afară plouă, mi-am terminat proiectul la psihologie, citesc despre tipologia personajelor şi mă străduiesc să extrag citate pentru cel de la română... am zis să profit de ocazie pentru a mai downloada câteva cărţi virtuale de caracterologie, simbolistică, analiză... Speram să găsesc "Your personality code" de Renee Maas, când am descoperit altceva foarte interesant. Este vorba de personalitatea individului evidenţiată prin poziţia corpului în timpul somnului. Am mai citit cândva despre acest subiect dar aici este ceva mai interesant prezentat. Acum... sunt curioasă... tu cum dormi?

Incoerenţa e la ordinea zilei

Cică sunt bine... asta dacă era cineva în afară de mine... curios. În fine, e bine... doar că nu mai am net pe calculatorul meu din cauza pppoe RDS fiberlink :-L şi trebuie să cam stau cu "miloaga" la tata pentru a mai putea lucra ceva. Nu că ar fi rău, dar nu-mi place ideea. Îmi place calculatorul meu, camera mea, netul meu. Măh rog.
În rest sunt relativ bine. Trag pe ultima sută de note că nu prea am, mă pregătesc de vacanţă (5 săptămâni şi 2 zile până la ziua mea)... în principiu fac şi eu ce pot. Sunt foarte ocupată. Şi venind vorba de asta... nu prea mai dorm noaptea. Visez urât şi mi-e foarte cald. Paradoxal având în vedere că toată ziua am dârdâit de frig.
Se înţelege oare cît mi-e de "bine"? :( Râd mult... ca nebuna. Mereu când sunt nervoasă ori tristă am două variante: să o arăt şi să fac urât ori să nu o arăt şi să par incredibil de fericită. Nu mai contează, sunt incoerentă. Sunt prea agitată, sper să treacă mai repede şi să îmi revin. E stupid dar n-am încotro. Mă străduiesc. Noapte bună.

Friguri şi ţânţari

Fratee... când se vor opri oare toate tâmpeniile astea? Când voi putea respira în sfârşit liniştită fără să izbucnesc în lacrimi şi să împrăşti ură în jurul meu? Când oare voi depăşi această ipostază de a zâmbi o clipă şi a superi la nesfârşit? De ce se joacă atât soarta cu mine? M-AM SĂTURAT!
Nimeni în lume nu merită atâta suferinţă, nimeni în lume nu merită să fie atât de confuz şi de îndurerat şi forţat să zâmbească. Ştii măcar ce e în inima mea? N-ai cum. Mă vezi zâmbind, mă vezi executând comenzi dar... nu mai e mult şi o voi lua serios razna. Bateriile-mi sunt pe terminate şi neuronii praf. Înţeleg că o supărare nu vine niciodată singură dar... mai dă-le *** de supărări că prea s-au adunat toate pe capul meu. Deja nici nu mai ştiu pentru care din ele sufăr. Mă trezesc doar izbucnind de durere, cu inima roasă şi fără forţă de a mă ridica şi ajung la un momentdat să mă întreb pentru ce sunt astfel. S-au adunat prea multe. Chiar atât de matură trebuie să fiu? Să îndur atâtea... Mă gândesc dacă eu am greşit. Se vor îndrepta toate când voi învăţa să... să ce? Dă-mi un pont! Când voi învăţa să apreciez? O fac şi acum, sau mai exact acum mai mult ca niciodată. Turbez singură. Niciodată n-am avut răbdare. Poate că asta trebuie să învăţ, să aştept... dar tare greu mai e.

Chimps are people too

Iar am făcut o plimbare pe profilul celor de la BBC, ca de obicei... şi am descoperit încă un "documentar" foarte drăguţ. Voi ce părere aveţi? Împărţim 99,4% din ADN-ul nostru cu cimpanzeii... sunt cimpanzeii oameni?

Bla bla bla

Mi-aş dori să pot privi cu alţi ochi milioanele de nuanţe şi cuvinte ce se rotesc în jurul meu. Să fiu surdă când îmi cer să vorbesc şi mută când vreau să mă ascult. Nu vreau să mă mai întrerup crezând în victimizarea furnicii şi nici să mai nutresc sentimente inexistente. Dezvolt degeaba în jurul meu aureole colorate şi cred în obiceiuri apotropaice demult uitate. Vorbesc în sentimente, culori, simboluri. Cum? Simplu. Urmăreşte-mi o clipă rătăcirile printre cuvinte şi vei înţelege. Mă simt atacată de această cultură de nimic. Cultivăm nimicuri goale… nici măcar nimicuri volubile sau orice alte tipuri de nimicuri. Nimicuri nimicuri – şi e grav. Cum pot eu să mă împotrivesc? Cum poate un om să răstoarne planeta când nici măcar nu ştim în ce parte suntem… Dacă să zicem că prin absurd noi suntem cei ce stăm cu capul în jos? Nu putem ştii care sunt picioarele universului şi care-i faţa sau încotro mergem: spre bază sau spre vârf. Oricum continui să cred că stăm cu picioarele în sus şi pupăm universul în negru. 

Demoni

Acum observ că mereu las impresia unei stări generale de durere, pesimism, negativism şi tot tacâmul. Puţine sunt momentele în care am puterea de a scrie de bine, sau de a păstra întipărită în minte o astfel de întâmplare plăcută. Capul meu (cel puţin acum) e un amalgam de urlete diferit nuanţate îmbinate cu evenimente în genul ştirilor de la ora 5 (17). Nu mă uit la ştiri. Le dispreţuiesc din inimă… nu fac altceva decât să formeze dovada unei lumi de oameni plictisiţi, fără viaţă şi cu mult teribilism şi chef de a vedea ce mai face capra vecinului… „a mai murit vreo capră? Sau mai bine… vreun vecin?”
Ne mâncăm mai ceva ca… sălbaticii.
Dar în fine, nu despre asta era vorba. Deseori aud cuvinte şi replici în dezacord total cu propria-mi opinie, de asemenea deseori mi-aş dori să pot face lucrurile să meargă perfect dar parcă nici nu mă mai străduiesc când ştiu că oricum nu va aprecia nimeni sau că îmi storc toată energia într-o direcţie total inutilă. Nu fac lucruri de suprafaţă – de faţadă, nu mă caracterizează. Nu stau să deschid un dialog când ştiu prea bine că oricum din punct de vedere comprehensiv este decât un monolog pe care dacă e să îl iau astfel, mi l-aş putea foarte bine asculta prin interiorizare. Suntem oameni, avem păreri, facem gesturi sub influenţa acelei componente animaliere ce în proporţii mai mici sau mai mari face parte din natura noastră umană: instinctul. Halal animale superioare, fiinţe bio-psiho-sociale… Mie mi-e ruşine cu rasa mea. Preferam să fiu câine. Dar nu am ce face, din păcate şi eu fac aceleaşi prostii, şi eu mănânc din acelaşi „troc” cu aceia care îmi cauzează mie acum durerile acestea îngrozitoare de cap, şi eu trăiesc sub aceeaşi ramură de nuc. Cefalee… are rost să mai zic îngrozitoare? O fi pleonasm. În fine, nici nu mai văd bine… cred că acesta e şi motivul pentru care am mâncat 2 castroane de spumă de căpşuni luând în considerare faptul că nu-mi plac căpşunile. Măh rog. Nu mai contează. O zi bună!

Comoara mea neagră

Baie duminicală. Veselie, sărbătoare, grătar, bălăceală - pauză. M-am îndrăgostit de ochii lui micuţi şi negri. Ador câinii dar el e mai mult decât atât. Inteligenţă canină - extraordinară. Jucăuş, simpatic, devotat.
Sunt obosită că de n-aş fi fost astfel probabil aş fi încercat să rezum ziua de astăzi care a fost foarte simpatică. Mi-am făcut un prieten adevărat (care a plâns după mine la plecare de mi se rupea sufletul), m-am ales cu o serie de zgârieturi pe picioare şi mult chef de somn.

"Iată acum ce ai de făcut: oricum, va trebui ca voi (tu şi defunctul) să vă luaţi rămas bun unul de la altul (cu ocazia unei ceremonii de adopţiune). Atunci sufletul defunctului va pleca departe, sigur şi repede. Tu va trebui să adopţi pe cineva şi va trebui să nutreşti faţă de el exact aceleaşi sentimente ca şi faţă de ruda ta moartă şi vei fi faţă de cel adoptat exact în acelaşi raport de rudenie. E singurul mijloc pentru ca sufletul rudei tale să se îndepărteze sigur şi repede" (T. Michelson "Notes on Fox Mortuary Customs and Beliefs" - am extras fragmentul dintr-o carte foarte interesantă pe care am citit-o în câteva ore pe nerăsuflate: "Invocarea morţilor şi coborârea în infern" de Pierre Brunel)


L-am făcut puţin Punk dar... nu se supără :)) Era simpatic. Tiranosaurus Blacky :))

Mult mult nimic.

De aseară sunt fericită - mi-era şi dor să mă mai culc zâmbind, îmbrăţişând perna şi cu speranţa unei zile viitoare fericite. Azi... deşi m-am simţit cam slăbită, mi-a fost bine. Da, am slăbit. Mereu slăbesc. Îmi convine dar totodată mă îngrijorează ideea că într-o zi aş putea descoperi că metabolismul meu este complet dat peste cap şi că aş putea suferi de vreo boală ceva mai gravă decât nelipsita gastrită.
Mă gândesc acum decât la cum aş putea să fiu utilă şi la rochia aceea pe care nu am mai găsit-o în magazin! Fir-ar! Aşa păţesc mereu... mă uit la ele cîteva săptămîni în şir dar parcă aştept să se vîndă pentru a-mi veni şi mie totuşi inspiraţia să scot banii din buzunar. Sunt avară şi asta pentru că ştiu că sunt mână largă. Dacă mă pun pe cumpărături nu mă las până nu îmi las buzunarele să se aerisească.
Mâine îmi văd şi eu clona canină - frumosul meu pui negru de caniche pe nume Blacky despre care mama îmi povesteşte mereu că e la fel de inteligent şi de şmecher ca mine. Mă simt flatată, măcar mă mai consideră cineva inteligentă. L-au luat luni, s-au gândit la mine când l-au luat... eu nu am apucat încă să-l cunosc dar sunt nerăbdătoare. Nu-mi plac câinii mici, îmi plac ciobăneştii dar... sunt convinsă că voi iubi şi jucăria asta neagră, creaţă şi cu ochi de bomboane (am văzut poze...).

ABCDEFGHIJKLMNOPQRSTUVWXYZ

E ciudat. Unora chiar le place să mă audă vorbind, povestind, mimând gesturi sau orice... să mă aibă în preajmă şi sunt persoane care mai curând mi-ar da în cap. Uneori chiar eu sunt una dintre ele. Uneori îmi place să mă aud, să mă ascult şi să mă înţeleg dar alteori mi-aş da foc. Am momente când sunt atât de nonconformistă, independentă şi zăpăcită, iar alteori sunt mai rău ca o bătrână de 80 ani lipsită de puteri şi plicitisită, legată o viaţă de reguli şi standarde.
Mai am ceva timp de aşteptat până voi începe să mă simt mai bine. Acum că ştiu, sunt mai liniştită. Am atâtea pe cap, atâtea lucruri drăguţe, activităţi, cărţi de citit... lucruri ce ar putea ajuta în a omorî util timpul. Am lăsat astăzi acea panglică neagră liberă, să plutească pe apă spre răsărit... sau spre apus. Încotro va hotărî.
Sunt curioasă totuşi dacă va observa acea mică "surpriză" şi cum va reacţiona. (Da, ştiu, sunt idioată :lol:)

Happy Name day...

Sunt în tratative cu timpul şi spaţiul. Lucrez, învăţ, încerc. Mă rog. La mulţi ani, mami! La mulţi ani tuturor Elenelor şi Constantinilor! Nu am inspiraţie aşa că vă rog să luaţi cuvintele ca pe cele mai sincere destăinuiri şi să aveţi parte de toată căldura sufletească din lume.

A thing I found on the internet when I was looking for some BBC extra...

Greu...

M-am lăsat furată de peisaj... nu cel exterior ci acela interior, al sufletului. Îmi bubuie inima în piept şi nu înţeleg de ce. Capul parcă explodează şi raţiunea mi se împrăştie în milioane de bucăţele. Mă simt beată. Simt cum stau cu suflarea tăiată, cum mi se învineţesc ochii şi se fisurează nările şi cum aştept ceva ce nici nu am idee de va veni. O clipă, o lacrimă, un gram de linişte - suficiente pentru a-mi aminti cum e să trăieşti cu inima răspândită în lumea largă, pe urmele aceluiaşi lipsit de timp şi de spaţiu el.

Deja m-am obişnuit să nu mai înţeleg nimic. Simt cum mă doare toată fiinţa, cum mă zgârie pe interior gândurile şi cum sfâşie nemiloase din vene particulele de oxihemoglobină. Timpul se scurge prea încet şi eu aştept la nesfârşit să răsune în mine murmurul pelagic al Sfintelor cuvinte de-nceput. Aştept încă o clipă. Ţâşneşte sângele în timpane. Mi-aud chiar gândurile în ecou şi nu mai pot. Urlu de durere. Mi s-au îngroşat arterele şi vreau să explodez, să mă transform în aer şi să zbor într-acolo să-l mai privesc o clipă, ca în vremurile bune. Suferim împreuna, dar vreau să îi preiau suferinţa, să mă aduc la pământ şi să-l privesc cum îmi zâmbeşte de sus şi cum mă cuprinde în braţele-i de înger.
Mi-e dor. Mi-e cumplit. Mi-e groaznic. Mi-e toată seria sinonimică şi mai mult. Cred că sunt blestemată, cred că e cineva în lume care mi-a adunat firele de păr şi mi-a făcut vrăji să mă reîndrăgostesc de el în halul acesta tocmai acum când îmi impun să-l las să îşi revină. Ca fată, vreau să îi ofer alinare, să-l ştiu bine şi să-i simt aprecierea, dar acum... doar liniştea e singura ce-l mai alină - şi eu nu mai pot.
Fă, Doamne, câteva săptămâni să treacă mai repede, ia de pe mine această greutate şi ajută-mă să recapăt ceea ce-am pierdut: încrederea.

Şsssttt!!!

Nu te arunca în direcţii pe care nu le cunoşti, nu gesticula atunci când invadezi spaţiul intim al Celuilalt, nu împrăştia zvonuri atunci când nu auzi decât tu, nu te lamenta când restul visează, nu ţipa când în jurul tău răsună liniştea, nu te lăsa cuprins de ură când inima ta e numai iubire, nu...

Sunt multe interdicţii şi multe dintre ele sunt bune. Unii zic despre legi că sunt făcute pentru a fi încălcate, alţii le încalcă pe cele nescrise şi o altă categorie socială manipulează (speculează) informaţiile. Eu nu sunt aşa. Eu pur şi simplu nu ştiu cum, cât, când, unde şi de ce să reacţionez. Gândesc matur, uit să zâmbesc, mă-mpiedic în propriile-mi teorii, dar nu sunt în stare să aplic. Nu pot. Nu mă lasă inima. Sunt momente când am nevoie să vorbesc dar celalalt are nevoie de liniştea mea. Dar eu nu ştiu. Eu nu ştiu dacă are nevoie de ea sau doar intuiesc eu că ar avea. Şi apoi îmi explic de ce şi ştiu că aşa este dar îmi permit totuşi să arunc două cuvinte pe care mi-e frică să nu le pierd când va veni clipa lor. Pentru orice există un moment în viaţă, dar eu niciodată nu am putut respecta regula şi m-am grăbit. Trebuia să fi tăcut. Să nu fi spus nimic. Nu am greşit dar am invadat tăcerea. Nu e grav dar mi-e teamă de prea multă linişte. 

Memento mori

Nu mă înfricoşează moartea ba dimpotrivă o privesc ca pe o etapă de trecere, ceva de o puritate rară... nu mi-e frică de comunicarea aceasta extraumană dar mi-e îngrozitor de frică de durerea, fisura creată în urma unui astfel de eveniment. Tot nu ştiu cum ar trebui să reacţionez, tot nu înţeleg cum de visele mele prevestesc doar răul şi nu pot anticipa reacţiile lui. Mi-e teamă. Poate că nu ar trebui să fiu atât de afectată, dar sunt. Poate că nu ar trebui să privesc înapoi, dar o fac. Mi-e greu să văd cum pasărea trebuie să plece din cuib, să înveţe să zboare deşi nu are încă penele formate şi echilibrul îi lipseşte pe jumătate. Aş vrea să dau timpul înapoi dar îmi dau seama că tot nu aş şti ce să fac, ce să schimb sau încotro să îndrept noul curs. Cred că asta se numeşte tinereţe fără bătrâneţe... E greu dar...

"Pe morţi nu-i căutaţi în mormânt, ci în inima voastră. ( Nicolae Iorga )"

Inexpresiv.

Biblia şi crucea pe masă. Lumânări şi icoane, candela... pe dulăpior. De ce? Ironie. Numai pe astea le văd. De ce or fi rămas astfel? De ce le-am pus tocmai azi, până să ştiu, astfel?Aş vrea să cred că totul a fost o glumă. Aş vrea să şterg totul din amintire şi mai ales acest telefon. Credeam că acum e momentul oportun să rup orice din trecut şi să trec mai departe dar nu pot. Nu sunt atât de haină. Îmi zboară cuvintele de nebune prin cap... aleargă imagini, forme, sunete. Cufundatul capului în chiuveta cu apă m-a liniştit, lacrimile nu mai curg, ochii sunt încă roşi. Ce trebuie să fac? Ştiu că nu ţine de mine, ştiu că nu pot face nimic ştiu că nu mai ştiu nimic din ce ştiam, aş fi ştiut sau voi ştii. Nici măcar cum să reacţionez nu mai am idee. Blestemate fie cercetările mele din ultima perioadă, blestemată fie viaţa asta grea care nenoroceşte oamenii buni şi blestemată fie soarta care îşi bate joc de cei slabi... Vreau să pot face orice... numai să rămână tare, fiindcă el e cel mai afectat. Vreau să aflu că a fost o glumă, vreau să nu se piardă, vreau să îi pot acorda tot sprijinul meu... dar nu ştiu cum.

În sfârşit!

În sfârşit s-a terminat şi această săptămână. Au trecut tezele grele (chiar dacă nu e de bine, în condiţiile în care n-am prea dat randament), se aproapie vacanţa, am mai uitat..., sunt tot mai veselă. Ce să mai?! Se simte! Am alte principii, lucrez puţin la caracter şi mă străduiesc. Chiar şi în timpul liber - sau mai ales acum.
Deja gândul îmi zboară tot mai mult la vacanţă. Nu îmi voi mai face planuri fiindcă niciodată nu le-am putut respecta dar tot fixez câteva repere. Şi totuşi vreau atât de multe lucruri...

Psihologie, italiană, muzică, bronz, bătaie cu apă (aka bălăceală), schimbare, maşini, germană, iarbă verde, grătar, cărţi, tabere, proiecte, karaoke, felinare, dans, tren, sport, linişte...



Adina e responsabilă de această piesă :lol:... M-a trezit cu ea şi acum nu o mai pot scoate din cap:)).

Retrospectivă

Astăzi am descoperit cât pot fi de analfabetă uneori. Cuvinte nepotrivite, exprimări incerte şi mult suspans. Totuşi sunt atât de liniştită deşi m-aş fi aşteptat să fiu tensionată. Încă o dată a mea teorie dă roade: dacă dimineaţa plâng, ziua şi seara voi râde. Un început prost de zi determină o zi bună. Poate că sunt melancolică, poate că încă mă mai enervează faptul că nu găsesc răspunsuri tuturor întrebărilor şi că nu găsesc nicăieri „Personalitate plus” deşi cândva mai mult decât mi-a trecut printre degete, dar cu toate acestea merg mai departe. Tânjesc după atenţie, vreau să îmi piară iar bâlbâiala (care pe mine se observă foarte uşor că e tulburare psihologică şi nu boală – aşa cum se constată în „noua psihologie”), vreau să vină ziua în care voi putea spune că am trăit destul şi că nu am trecut degeaba prin viaţă.
În altă ordine de idei la teză am avut la subiectul al II-lea o variantă de la bacalaureat de anul trecut ce pornea de la o poezie pur şi simplu superbă. Singură am extras acest „bilet”, aşadar consider că soarta a vrut să râdă puţin de mine…

Radu Stanca - Sonet

Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – si totuşi a pierit,
Aşa incât mi-am zis că o să moară
Si dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Si chiar dac-ar mai trece inc-o seară
Si multe alte-apoi, in şir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.
Va dăinui-ntre noi la nesfârsit.

De-aceea pune-ti mâinile pe poale
Si-asteaptă-mă sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi

Si amândoi, căutând desăvârşirea,
Vom invăta-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni…

It's funny how someone can break your heart and you still love them with all the little pieces.

"It's funny how someone can break your heart and you still love them with all the little pieces."

...Insomnie... Poate că aş fi fost tentată să dau vina pe faptul că sunt rac, sentimentele mă defindesc... dar înainte de toate sunt om. Sufăr pentru un lucru pe care nici măcar nu am forţa să-l uit. Mă mai trezesc astfel câteodată după ce îmi dau seama cât de mult îmi lipsesc toate acele nimicuri mărunte şi aş face orice să mă mai pot răni încă o dată, să am motive concrete de suferinţă. Mi-e greu să mă detaşez de ceva ce cândva făcea parte din mine. Nu cred că m-am mai simţit vreodată astfel...

Matematică de viaţă... fără rezolvare sau sens.

Tic… tac… şi totuşi nu tac. Totuşi acest aparent insignifiant „tac” îmi trezeşte în amintire tot felul de imagini şi de detalii ce pentru unii poate sunt uitate, dar pentru mine nu. Nu pot să tac, nici măcar atunci când o fac. Asta pe de-o parte, pe de altă parte… făceam schimb de tac. Mai ştii? Jucam în aceeaşi echipă şi tu trişai. Acelaşi joc, protagonişti diferiţi, aceeaşi acţiune. Chiar şi inima îmi bubuia în piept la fel. Mi-e dor de aceste imagini animate, ce sunt totodată mai mult şi mai puţin decât nişte „.gif”-uri.
Trăiesc încă o dată în trecut. Două plane paralele, dintre care unul cu o arie mai mare, iar celălalt puţin mai adus în prezent, sunt acum tăiate de un al treilea plan ce are cu totul alte proprietăţi şi se numeşte „eu”. Încerc să văd asemănările şi deosebirile dintre cele două şi simt cum parcă sângerează. E de la tăietură. Se pare că planul „eu” ce le taie pe celelalte două „el” şi „tu” este totodată fracturat de acestea. De ambele simultan. Hmmm…
Nu mai ştiu acum care plan zgârie mai tare şi care a atins epicentrul, însă cert este că durerea nu mai cunoaşte alte coordonate decât punctul de intersecţie al diagonalelor planului „eu”: inima.
Acum, să dau puţin pagina şi să trec la lucruri ce oricum nu sunt concrete… nu ştiu ce trebuie să mai fac. Am o ecuaţie cu două necunoscute şi trebuie să o rezolv dar nu primesc suficiente date. Tare mă tem că va rămâne aşa. Începe să mi se pară tot mai greu de înţeles, tot mai ambiguu totul, încep să cred că m-am minţit mereu că voi ştii şi, după calcule alambicate nu reuşesc decât să mă încurc în necunoscute şi să o las baltă. Hmm, necunoscute sau poate „necunoscuţi”. Gândesc prea mult cu inima.

Dureri şi pauze

În momente ca acesta... nu mi-aş dori decât să scriu. Orice. Nici nu mai contează până la urmă ce. Stau pe o parte, cu picioarele strânse la piept, cu lacrimile îmbibate în durere şi smulse parcă, împletite în păr, cu miros de indometacin şi nurofen şi mă străduiesc să aud mai mult decât un vâjâit continuu ce se vrea melodie. Mi-e rău şi cel mai tare mă doare (exceptând fizicul) că nici măcar orgoliul nu-mi poate fi hrănit. Mă simt atât de incapabilă de reacţie, atât de jignită şi de lovită încât abia ce mai pot ridica ochii spre calculator.

Nu văd nimic, nu aud nimic, nu înţeleg... nimic. Mă doare pieptul, mă doare inima. Burta parcă nu mă mai lasă şi spatele, rinichi, ovarele, stomacul, picioarele, oasele...toate şi-au propus să îmi transforme ziua într-un coşmar. Aş vrea ca măcar moralul să-mi fie ridicat, mi-aş dori ca măcar fruntea să mi se descreţească şi să nu mă mai simt ca şi când aş fi sub efectul vreunei băuturi alcoolice. Căci nu sunt. 

Iar vreau atâtea şi iar mă dezamăgesc singură. Măcar de aş înţelege odată că nimic din ce pare nu există, măcar de aş învăţa să lupt şi să fiu mai puternică decât umbra care se sparge când dă de un gram de lumină mai puternică. Sunt sătulă de atâtea mărci, branduri, atâtea cerinţe şi posibile rezolvări. Sunt la fel de sătulă şi de încrederea mea oarbă şi de această serie de... dezamăgiri ce pare interminabilă. Nu ştiu cum şi de ce, dar tare adevărat este că un necaz nu vine niciodată singur. De vreo lună experimentez continuu necazuri, supărări şi situaţii dificile din care trebuie să mă strecor şi pe care trebuie să le rezolv. Se vor termina vreodată? Înfrunt, mă întăresc, dar oare nu este prea greu drumul meu de iniţiere în viaţă? Nu pot oare să iau o pauză...?

Trei puncte...

Nici weekendul acesta nu am stat acasă... ca de obicei. Am avut tot felul de gânduri pe care aş fi vrut să le scriu pe blog dar... le-am pierdut:)). Mă ustură ochii, am picioarele iritate şi mi-e incredibil de somn. Iar.
A trecut ceva timp de când n-am mai scris lucruri interesante. Mi s-a stricat scannerul, cablul de date de la telefon nu mai reacţionează şi cardul de la camera foto e spart. Visele mele izbite de cer încep să cadă sub formă de cioburi, înapoi pe pământ. Încerc o schimbare, evadare... şi reuşesc. Nu m-am dezamăgit. De-abia aştept să vină (oficial) vacanţa, să nu mai stau cu gândul la nimic şi să fug unde văd cu ochii. Să plec la 6 de acasă şi să mă întorc după apus, pârlită de soare şi cu picioarele de două ori mai tari şi tot mai pregătite de un nou drum, o nouă febră musculară - căreia de altfel nu îi voi permite să se instaleze. Şi când va ploua, voi ieşi să dansez cu stropii, să mă simt liberă şi să vărs în văzduh amarul ce îmi îngheaţă inima, chiar dacă pe urmă există riscul să răcesc. Nu contează. Iar dacă fulgeră, voi căuta să mă ascund în prima clădire ce-mi va ieşi în cale, fără a-mi mai păsa că sunt la o distanţă destul de mare de fulger.
De-abia aştept vacanţa... să reîntâlnesc oameni, să revăd ochi şi să nu uit priviri. Vreau vacanţa pentru a sta până târziu să admir stelele cu porcăria asta de telescop, să vină ziua mea, să fac petrecere până dimineaţa (va fi iar duminica, asemenea momentului '92), să alerg iar după licurici, să mă vait de alergii şi poate să iubesc...
Vreau vacanţă, vreau libertate, vreau bani =)))).

A sosit ziua cea mare!

... ziua concursului "Cultură şi civilizaţie din România"... pentru care ne-am tot pregătit o perioadă. Etapa judeţeană este în această dimineaţă şi începe în mai puţin de o oră. Am stomacul puţin întors pe dos, cearcănele sunt la ordinul zilei şi parcă parcă ar vrea să mă apuce tremuratul. Un lucru este însă interesant... timp de o săptămână mă trezesc numai la ora 6 şi pe la 7 şi ceva plec de acasă. Oare asta înseamnă că mă voi descurca la anul când voi învăţa dimineaţa?

However, wish me luck.
"Strigă moartea la fereastră
Spoveditu-te-ai, nevastă!
Vai, eu nu m-am spovedit
Că de moarte n-am gândit.
Că de moarte de gândeam
7 popi îmi aduceam
7 fopi din 7 sate,
7 care ferecate,
să le umplu de păcate..."

Somn uşor...

De câteva nopţi urmez unul şi acelaşi ritual de trezire, fâstâcire şi autochestionare asupra propriului existenţialism - problemă dezbătută pe baza unei idei precum "oare acum trăiesc sau am murit?". Răspunsul îl aflu când răsare soarele şi înţeleg că de fapt, nu s-a întâmplat nimic mai mult decât să rătăcesc, încă o dată, pe tărâmul celălalt. Mi-e somn continuu... sunt mai obosită ca până acum (că nu pot spune chiar niciodată) şi tânjesc, cu inima cât un purice, la o secundă în plus de odihnă. Dar e imposibil...

Premiu neaşteptat

Cu ceva timp în urmă, doamna profesoară de chimie m-a informat în legătură cu două concursuri foarte interesante. Am ales şi eu unul dintre ele, care mi s-a părut mai accesibil (având în vedere că în acea perioadă eram destul de presată de olimpiade) şi am participat însă nu mă aşteptam să reuşesc ceva...
Ieri, spre surpriza mea, am primit o diplomă: PREMIU SPECIAL. Acest lucru înseamnă foarte mult pentru mine în condiţiile în care nu aveam niciun fel de speranţe... şi este vorba de o îmbinare a două dintre materiile mele preferate: chimie şi română.
Mulţumesc doamnei profesoare Cristina Goran pentru sprijinul dumneai permanent!

(sper să aflu cât mai curând ce are scannerul de nu mai poate fi recunoscut de calculator)

Leapşă nouă

Nici nu am terminat bine o postare că am primit leapşă pe care, normal, trebuie să o onorez. Am primit-o de la Iulia şi sună cam aşa:

1. Care e singurul lucru pe care nu ai vrea să-l schimbi la tine?
Probabil că orientarea sexuală :))
2. Primul film care îţi vine în minte acum?
Music and Lyrics (cu părere de rău, melancolia e de vină)
3. Ce ai desenat ultima oară? (pe hartie)
Ah... o.O mâzgăleala aia era desen? Aducea a muscă mutantă... :D
4. De cate ori ai spus “Te urăsc”?
Nu cred că am ţinut socoteala dar cu siguranţă în sufletul meu a răsunat des durerea prin aceste cuvinte banale...
5. Cu ce personaj din literatură te identifici?
Cu părere de rău Ştefan Gheorghidiu - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil Petrescu... posesivitatea şi gelozia mă răpun, războiul mă linişteşte.
6. Cât de bine te înţelegi cu tine?
Tot mai rău. Am momente. În general cosider că sunt sora mea (când eram mică aveam obsesia asta că eu aş fi sora mea) deci mă mai trag de păr, mă mai dau cu capul de pereţi, îmi mai scapă câte un fluture pe gură de rău despre mine dar în general păstrez distanţa. Uneori nu mă înţeleg dar măcar mă străduiesc. Oricum important e că există comunicare... sunt singura persoană care mă poate linişti când mă întristez sau intru în panică :D.
7. Dacă ar fi să scrii o carte, ce titlu ar avea?
Depinde care ar fi tema cărţii. Am avut cândva o tentativă, în clasa a VIIIa: "Zi de zi prin viaţă" era jurnal... dar acum dacă ar fi probabil s-ar numi "Subnutritul - cum să treci de la materie la nonmaterie"
8. Descrie în 3 cuvinte o persoană dragă ţie:
Realist, săritor, sincer.
9. Continuă propoziţia: Azi, încă adormit, am visat la... sfârşitul războiului însă ştiam că rămâne o închipuire căci suntem departe de asta...

Leapşa aceasta se duce mai departe la Alle

Save all your kisses for me

Radio21 a reuşit să îmi trezească melancolia la viaţă, în maşină, când ne întorceam de la Piteşti... O piesă pe care nu o pot dedica nimănui (pentru că eu sunt cea care vrea de regulă să oprească timpul în loc) dar care mi se potriveşte perfect: eu fiind tipa insistentă... Aşa simt, aşa mă simt. E aiurea că uneori încă îmi mai amintesc anumite lucruri şi cu lacrimi de bucurie în ochi parcă le retrăiesc în subconştient. Timpul le va rezolva dar măcar atât pot spune... save all your kisses for me!


Though it hurts to go away
It's impossible to stay
But there's one thing I must say before I go
I love You --you know
I'll be thinking of You in most everything I do
Now the time is moving on
And I really should be gone
But You keep me hanging on for one more smile
I love You --all the while
With your cute little way
Will You promise that you'll save your

Kisses for me
Save all your kisses for me
Bye bye baby
bye bye
Don't cry honey don't cry
Gonna walk out the door
But I'll soon be back for more

Kisses for me
Save all your kisses for me
So long honey so long
Hang on baby hang on
Don't You dare me to stay
Cause You know I'll have to say

That I've got to work each day
And that's why I go away
But I count the seconds till I'm home with You
I love You --it's true
You're so cute honey -gee
Won't You save them up for me -your

Kisses for me
Save all your kisses for me
Bye bye baby bye bye
Don't cry honey don't cry
Gonna walk out the door
But I'll soon be back for more

Cei mai buni prieteni

Nu sunt prea sociabilă, sunt pisăloagă, comentez mult, sunt irascibilă, uneori nepăsătoare, dau cu şutul oportunităţilor şi închid uşa după mine... nu am fost niciodată prietenă ci mai mult mamă, psiholog, sfătuitoare sau victimă... dar cu toate acestea am preţuit mereu oamenii de lângă mine la un nivel mult mai înalt decât am lăsat să se observe. Sunt supărăcioasă şi acţionez prosteşte dar asta nu înseamnă că nu ţin la oameni, uneori astfel îmi manifest sentimentele.
Nu prea ştiu să spun ce simt când vine vorba de apreciere dar... cum cuvintele nu au valoare şi sunt adepta faptelor şi surprizelor, am ales o altă metodă, după cum urmează:

Dead and gone

Da, e tare uşor să pui o piesă de pe youtube pe blog, e simplu să asculţi o melodie şi poate chiar să îţi placă. E muzică, sunt versuri, e mesaj… dar nu e atât de simplu să trăieşti acelaşi moment pe care îl trăieşte şi celălalt ascultând liniştea ta. Învăţ să mă metamorfozez în gânduri, învăţ să fiu mai mult decât un deget de la mână – fie el cel mic sau mijlociul. Nu mai sunt de mult un semn, am depăşit momentul în care îmi strângeam în braţe compromisul, am trecut mai departe la paşii următori şi m-am răstignit pe crucea propriulu-mi păcat. Refuz să cred că mai vreau să fiu cine am fost, închid ochii zilei de ieri şi pornesc spre azi pentru a ajunge la mâine.
Am cântat şi despre „iubiri eterne”, „am cei mai grozavi prieteni”, „de-ai fi tu salcie la mal” dar şi despre „drumurile noastre” şi „nicio lacrimă”. Am murit, încă o dată mă străduiesc să ajung înapoi în corpul meu, mă abat după sunetul tunetului, dar mi-e teamă să nu prind fulgerul. Nu mai vreau nimic, sunt învăluită în negru, alb şi violet. Îmi trăiesc regala moarte printr-o privire pe sub sprâncene şi mă abţin de la a vorbi independent de cuvintele pe care privirea-mi fixă le grăieşte. E întuneric şi înnorat. Se apropie dimineaţa, începutul drumului meu. Poate că voi zâmbi, poate că voi învăţa să păşesc pe un drum nou şi totuşi vechi. Poate că acum nimic altceva decât cagula nu mă mai învăluie. Am trupul rece şi o aceeaşi răceală îmi îngheaţă inima. E timpul să o trec la pauză, bateriile îmi voi fi încă o dată umplute. De mâine voi fi mai puternică.
Resimt tăria, norul meu vine spre mine şi nu mă lasă… nu pot decât luci. Lucesc. Nu eu ci ochii mei. Ei sunt singurele felinare ce mai au încredere în ziua de ieri fiindcă ştiu ce a fost. Eu nu mai ştiu.

Next chapter: joy.

Cândva aveam o teorie drăguţă cu pahare pline şi goale, mici şi mari... Cu alte cuvinte, nu căuta fericirea într-un singur pahar, pentru că o vei epuiza. Caut-o şi exploateaz-o în mai multe pahare, fie ele mici sau mari. În fine... ceva de genul... filozofie de moment pe care am uitat-o :)). Acum mi se spune să privesc şi lucrurile mărunte care mă fac fericită and stuff, şi pe bună dreptate că o viaţă avem şi pe aceasta trebuie să o trăim "bine" :)). 

Analizându-l pe "dracu" mi-am dat seama că nu e chiar atât de negru şi că, încă o dată, totul în viaţă se întâmplă cu un scop. Din fericire cineva acolo sus mă iubeşte şi are grijă ca de fiecare dată înainte de a face o prostie să mă ducă departe de propriile-mi torturi. Poate că într-o altă viaţă am fost un om rău, poate că am greşit mult dar nu atât încât să-mi distrug sufletul în aceasta. Încercările îţi întăresc adevărul şi credinţa. "Ce n-o să te omoare o să-ţi dea putere" sau "Un şut în fund e un pas înainte". Pentru mine care sunt rac veritabil un pas înainte atrage după sine doi înapoi. Nu pot merge drept, mă plictisesc, mă învinovăţesc, mă compătimesc, mă complac şi în cele din urmă ajung să mă complic. Dar nu e cu rea intenţie. 

Citeam şi în cartea actorului Constantin Codrescu o sumedenie de cuvinte sensibile, de rânduri melancolice şi silabe triste ce m-au făcut să îmi amintesc de mine: "(...) tot aşa parte din mine, din sufletul meu a înţeles şi nu a înţeles, a strâns şi a risipit, şi-a amintit şi a dat uitării, a iubit nemăsurat, a risipit fără măsură iubiri, şi s-a oprit acolo, unde suişul vieţii îşi opreşte năvalnica goană pentru a-şi regăsi în linişte măsura cea bună şi înţelepciunea, rânduite cu grijă în desaga vieţii sau lăsate risipă vântului, ce nemilos, sălbatic, le spulberă aiurea!"