Bla bla bla

Mi-aş dori să pot privi cu alţi ochi milioanele de nuanţe şi cuvinte ce se rotesc în jurul meu. Să fiu surdă când îmi cer să vorbesc şi mută când vreau să mă ascult. Nu vreau să mă mai întrerup crezând în victimizarea furnicii şi nici să mai nutresc sentimente inexistente. Dezvolt degeaba în jurul meu aureole colorate şi cred în obiceiuri apotropaice demult uitate. Vorbesc în sentimente, culori, simboluri. Cum? Simplu. Urmăreşte-mi o clipă rătăcirile printre cuvinte şi vei înţelege. Mă simt atacată de această cultură de nimic. Cultivăm nimicuri goale… nici măcar nimicuri volubile sau orice alte tipuri de nimicuri. Nimicuri nimicuri – şi e grav. Cum pot eu să mă împotrivesc? Cum poate un om să răstoarne planeta când nici măcar nu ştim în ce parte suntem… Dacă să zicem că prin absurd noi suntem cei ce stăm cu capul în jos? Nu putem ştii care sunt picioarele universului şi care-i faţa sau încotro mergem: spre bază sau spre vârf. Oricum continui să cred că stăm cu picioarele în sus şi pupăm universul în negru. 

Comentarii

Adina a spus…
Un sfarsit absolut apoteotic...

Postări populare