Bla

Nu am mai scris de ceva timp... pentru că nu am vrut, iar Ana Banana mea tocmai mi-a dat dispoziţie ca până după majorat să nu mai scriu nimic, pentru ca atunci să fac un articol imens bla bla bla. Nu pot să îi îndepindesc dorinţa. Nu. Nu am nimic de spus -şi chiar dacă aş avea am cam început să nu mai am chef să mai scriu- dar pur şi simplu cred (sau sper) ca nici atunci să nu fac mare caz de asta. Adică... aş vrea... dar deocamdată trec printr-o perioadă în care nu am chef.
Am fost la ţară. Azi am venit. Am făcut şi naveta câteva zile. Am fost condamnată la stat în pat din cauza unei răceli groaznice... încă nu sunt complet vindecată dar asta e. Nu mor caii când vor câinii.

Anyway... articolul de astăzi trebuia să fie dedicat absolvenţilor care de mâine încep probele scrise ale examenului de bacalaureat. Aşadar le doresc acestora mult succes, să ia note cât mai mari şi să scape de stres!
(da bine, nu am haz. Nici inspiraţie... whatever)
Vă ţin pumnii! :D

Tranzit

Gata... Am venit şi de la Cluj. A fost frumos <3 .="." br="br">
De dimineaţă m-am dus în grabă la gară să prind trenul să plec la "ţară"... şi mă trezesc fix când ajung că se anunţă o întârziere de 90 de minute. FRATE! Nici măcar astă iarnă când se bloca în zăpadă nu erau asemenea întârzieri. Aşa am ajuns eu acum, la 9.41 să stau la calculator în loc de a coborî din tren. N-am încotro, aştept până la 10.30...

Încă o realizare

Aseară m-am întors de la Focşani. A fost destul de interesant deşi, într-adevăr, este un oraş micuţ şi... simplu. În orice caz, este şi ceva care m-a marcat... s-a făcut o pasiune oarbă pentru mine. Mai exact, ţânţarii oraşului şi-au propus să mă devoreze în totalitate. Focşănenii ar trebui să-mi dea cheia oraşului pentru deratizare la câţi ţânţari am fost nevoită să omor. Şi tot m-am întors acasă plină de urme.

Ah, da, concursul... 60 şi ceva (asta că nu am reţinut cifra exactă) de participanţi, din toate colţurile ţării... Am intrat cu numărul 12 în concurs (tragere la sorţi). Mi-am susţinut lucrarea, am primit aprecieri şi... la festivitatea de premiere, m-am ales cu o menţiune. Ceea ce este incredibil de bine.
Ar fi multe de povestit dar sunt obosită şi mă pregătesc să plec în cu totul altă direcţie şi cu altă treabă. Aşadar voi lipsi încă o perioadă.
Mulţumesc domnului profesor Cătălin Sîiulescu pentru coordonare!

La revedere

Gata. Plec... nu am niciun chef. De-abia aştept să mă întorc.
Am dormit foarte puţin azinoapte... mă sufocă gâtul. M-am trezit fredonând piesa asta:

Mda. Oribilă treabă. De-abia aştept ... ceea ce aştept :).
I should have seen just what was there and not some holly light.

În vizită la... părinţi!

Azi am trecut prin ceva ce chiar m-a marcat... pozitiv... şi mi-a umplut inima de bucurie. :D
-Asta până să mă enervez, desigur :))-

În fine, cum mă văitam de foarte mult timp că mi-e dor de ai mei care, de când s-a lăsat căldura, fac naveta la Călimăneşti şi stau acolo, am hotărât ca astăzi -că tot plec mâine la Focşani şi apoi tot înainte...- să mă duc să le fac o vizită. N-am putut dormi toată noaptea - de cald şi rău. Am răcit - iar de dimineaţă m-am urcat în tren. Aici am înţeles că lumea e plină de rurali retardaţi săracii. Ori asta, ori sunt eu incredibil de inteligentă. Dar tind să merg pe prima variantă. Nişte copchii de gen masculin reprezentanţi ai generaţiei din care cu umilinţă fac şi eu parte aveau discuţii serioase. Eu aproape mă învineţisem de la cât mi-am izbit capul de geam din cauza râsului.

Măh rog, ziceam. Da. Şi am ajuns la ai mei... care au fost chiar şocaţi să mă vadă (nu în sens bun ci în sens... incredibil, extraordinar, maxim de fericire). Asta m-a dus cumva cu gândul la momentele în care mă voi întoarce de la facultate şi îi voi găsi ca şi acum, amândoi prin casă, văzându-şi liniştiţi de treabă. Aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Mi-au arătat ce au mai lucrat la casă, grădina, pomii, piscina, Blacky - tuns. Superb. Un colţ mic rupt din Rai... iar ei - îngeri întruchipaţi în oameni.
Am stat în primă fază cu mami de vorbă (ca între fete), după care m-am transferat în piscină unde timp de câteva ore i-am povestit lui tati cam tot ce am făcut eu... mereu mă ascultă şi râdem împreună. Chiar mi-era dor. Mi-a adus prânzul pe o tavă şi am mâncat din apă... superb!
Parcă mi-a părut şi rău când a venit momentul să plec acasă, înapoi la realitatea mea, la bagaje, strănuturi, şerveţele mototolite, calcule, ţărani (ai secolului XIX), stres, idioţenii şi bla-uri.
Până în ultimul moment, când deja trenul mi i-a lăsat în urmă, am stat şi am citit sinceritatea din ochii lor. Mi-a fost chiar dor de strâmbăturile tatei.
Sunteţi geniali oamenilor!
Vă iubesc!

Bilanţ

Uhmm... Azi am alergat continuu. Acum sper în sfârşit să pot da randament. Creieraşul meu a cam intrat în grevă.
Oricum, n-am să reproduc tot ce am făcut azi că nu interesează pe nimeni alergătura mea. Ideea e că oficial s-a terminat şcoala. Azi a fost festivitatea de premiere. În fine, judecând după faptul că luni plec la Focşani la acea sesiune de comunicări ştiinţifice, nu e chiar... gata. Dar măh rog. Sper şi eu.
Dar şi ce mă aşteaptă... pfff...

A fost drăguţ azi. Am luat premiul I (asta da realizare!). Diplomă căreia i s-a adăugat cea oferită de domnul prof. Luca pentru rezultatele de la psihologie şi de domnul inspector Sîiulescu pentru concursul la carei etapă naţională urmează să merg luni.
Mulţumesc!

E groaznic de cald. Nu mai suport. Şi ironia sorţii e că am mai şi răcit şi mă ustură nările cumplit şi mă arde gâtul.

- Mulţumesc Alex pentru că ai filmat. XOXO -

-- vroiam să mai scriu ceva. Dar am uitat. --

Oricum, a fost un an şcolar memorabil. Şi nu pentru rezultate, nici pentru internări şi nici chiar pentru proiecte şi deplasări... ci pentru tot. În ansamblu. M-am maturizat. Nu am scăpat de prostie. Din păcate. Ba chiar cred că s-a aprofundat. Mă domină (da, da, ştiu...).
Ar trebui să spun lucruri bune şi rele... Regrete, remuşcări.

Lucruri bune: am învăţat multe despre viaţă, am fost implicată în foarte multe activităţi extraşcolare, am ales în sfârşit pe ce drum merg (sper... aşa zic mereu), am iubit puternic şi asta nu m-a încurcat cu nimic în ceea ce priveşte rezultatele mele şcolare, m-am distrat de minune, mi-a făcut o grămadă de cunoştinţe, relaţii etc., am înţeles (dacă mai era cazul) că fără muncă nu reuşeşti nimic, am dovedit (încă o dată) că dacă vreau şi chiar mă interesează... pot!

Lucruri rele: Am lipsit foarte mult de la ore (şi asta nu ştiu dacă este chiar o chestie rea... dar având în vedere că mi-am supărat profesorii şi mai ales că unele absenţe au fost pe motive medicale... e aspect rău), am ratat o naţională din prostie. Poate chiar şi pe a doua. Am fost jemenfischista cu lucrurile care nu au intrat în "aria mea de acoperire" :)). Şi mai ales... am crezut că ştiu ce vrau de la viaţă, am pornit pe un drum, le-am neglijat pe restul ca în final să realizez că de fapt nu era ceea ce vroiam. Acum... sper doar ca acesta nou să se dovedească a fi mai bun.

Regrete... nu am. În general nu e bine să regretăm nimic.
Remuşcări... am. Şi încă multe. Mi-ar lua îngrozitot de mult să vorbesc despre toate aşa că mai bine să nu. Cele de bază sunt legate de faptul că mi-am stricat media pe al II-lea semestru (fiind chiar singura care a făcut acest lucru, restul mărindu-le... dar din fericire... nu mi-am stricat-o cu mult şi m-am menţinut pe poziţie). Alte remuşcări ar fi legate de faptul că m-a durut în cot. Şi abia acum simt consecinţele.

Ce urmează?
Focşani - naţionala, vizită la Călimăneşti - că nu se mai poate, învăţat intens la legislaţia aia... vreau 26 de puncte! CLAR! Majorat, luat carnet, CPE,CPE,CPE... ceva distracţie că e nevoie (mareeeee) şi până în decembrie mănânc engleză pe pâine că dacă nu-mi iau examenul... s-au dus toate visele şi toate speranţele şi tot... şi atunci chiar nu ştiu ce mai fac. Dar nu sunt chiar atât de pesimistă.

Well... cam asta ar fi. Ah şi mi-am schimbat tema blogului. A venit vara şi tânjesc după vacanţă. De-abia aştept... deşi nu se prea anunţă.
Cheers!

Say all I need

Doar atât.

Final

Gata! S-a terminat. S-a dus. S-a... stins. Ce? Clasa a XI-a. A venit vacanţa (în ciuda faptului că alţii încă mai merg la şcoală)

(cei ce-mi frecventează blogul îşi amintesc de această numărătoare inversă în legătură cu care mă mai văitam şi aici.). În orice caz, pentru mine este over. Am avut un an ciudat dar pe care cu siguranţă mi-l voi aminti toată viaţa, indiferent de ce cale voi urma în final. Am făcut multe greşeli, am plătit pentru majoritatea, dar am avut şi o multitudine de lucruri de învăţat. M-am distrat. Am muncit. Am încercat.
Trebuie să mulţumesc acum tuturor profesorilor pentru răbdarea pe care au avut-o cu mine, fiindcă ştiu că am fost dificilă, de asemenea pentru fragmentele de înţelepciune pe care am putut să le prind din încercările dumnealor de a mi le oferi, pentru sfaturile mereu bune, pentru sprijin... şi pentru tot. Mai mult, mulţumiri de sfârşit de an colegilor care de voie de nevoie m-au suportat.
Păcat că sunt pe grabă că aş mai scrie multe...dar voi reveni probabil asupra subiectului.

ANUNŢ!

VREAU CARNET, MAŞINĂ şi COMBUSTIBIL ADECVAT în cantităţi INTERMINABILE!

Acestea fiind spuse, declar pe proprie răspundere, lucidă fiind că, dacă până acum am fost îndrăgostită de condus, de astăzi sunt obsedată, idolatrizez condusul, maşinile ... tot. Deja mi-a fost spălat creierul. E adevărat că nu e bine exact ce se întâmplă, mai ales că lucrul acesta s-a întâmplat după ce am fost oarecum, din grabă, nevoită să încalc puţin legea, şi pragul de 90 km/h... sunt atât de sigură pe mine când gonesc. Se vede că am învăţat de la cine (şi mai ales ce) nu trebuia :)). Chiar mi s-a atras atenţia că am tendinţa să conduc la fel de agresiv ca un bărbat. De ce m-am născut femeie? De ce trebuie să am de dus în cârcă eticheta pe care chiar şi eu o aplic în trafic: "femeie la volan/femeie proastă"... Of. La cât sunt de sexistă şi mai ales misogină (atât la volan cât mai ales în rest) şi de băieţoasă în anumite privinţe... cred că Dumnezeu a fost neatent când m-a proiectat. Dar măh rog, dintr-o singură privinţă cred totuşi că a ştiut ce face: îmi plac prea mult bărbaţii (aceia masculini, nu toţi efeminaţii), îi ador... şi hai să zicem că... poate totuşi m-aş fi corformat şi nu deveneam homosexual... dar asta ar fi însemnat numai ca Alex să fie fată.
Deci, cred că atunci când mă aflam în eprubeta Domnului, m-a pus să aleg, între a trăi o viaţă umilitoare de femeie dar a-l avea pe el... sau o viaţă de bărbat frustrat şi care să nu afle niciodată ce înseamnă a iubi.
Mda. Acum ştiu. Aşa a fost. Da. Şi acum ştiu şi ce am ales...

Şi-ţi mulţumesc, Doamne!

PS: Vreau maşină. Cutie manuală NEAPĂRAT. Preferabil diesel. În stare de funcţiune :)).

Franking Hilarious

Mai devreme m-am apucat să citesc "On the Advantage and Disadvantage of History for Life" de Friedrich Nietzsche şi, dintr-o curiozitate nebună, am intrat pe youtube să caut un documentar despre autor, sperând că voi auzi pronunţia engleză a numelui.
Până să dau de ce am căutat, am trecut prin alte filmuleţe de-a dreptul hilare. Am râs cu lacrimi. Vă invit şi pe voi să faceţi acelaşi lucru:



And my favorite:

La ce-ţi trebuie pauză?

Ouff... I'm exhausted. Lucrez de zor: traduc, îmbin, reformulez, citesc... pentru o sesiune de comunicări ştiinţifice. E destul de solicitant dar interesant. În fine, ideea era că îmi dau seama cât de multe am pe cap dar totuşi cât de bine e aşa. Trebuie să mă gândesc deja la a-mi face un program strict de lucru că începe o perioadă foarte grea: încep examenele. Nu, nu am treabă cu bac-ul, nici cu CAE-ul, ci cu mai mult de atâ, mult mai mult. Dar asta e. Reprezintă alegerea mea. Still asta nu îmi reduce dreptul de a mă văita. În fine. Nu am de gând să fac asta.
Acum am făcut o pauză de un gând. Sec. Mă cam doare burta. Am mâncat mult şi repede. Nu mă pot dezobişnui. Ascult excesiv următoare piesă, de câteva zile:

-ba mai mult, o fredonez în somn.
Cât căutam cărţi despre istoria Europei, secolul XIX şamd, am descoperit o carte FOARTE TARE cu... mai tot ce aş studia eu la Relaţii Internaţionale - Politică în Portsmouth <3. De-abia aştept să-mi fac timp pentru ea.

Ieri. Iron Man 2

Ieri am avut o zi destul de plină. Am făcut multe nimicuri solicitante. Totuşi, cum a fost 1 iunie am participat la proiectul Interact cu orfelinatul din Băbeni. Am dus jucării, dulciuri, cărţi de colorat... şi am încercat să ne jucăm cu ei.
Eu încă mă mai simt puţin stăpânită de acea stare de incapabilitate care mă cuprinsăse când am văzut micuţii. Milă, compasiune... şi totodată respect. Au atâta curaj să trăiască şi atâta dorinţă de viaţă. Au atât de puţine şanse, atât de puţine ocazii, variante... orice, şi totuşi vor să trăiască domn'le. Iar eu... eu care am tot ce acei copii nici nu visează - eu... vreau mai mult, cred că nu am nimic, privesc numai spre ce nu am şi niciodată spre ce am... şi uneori vreau să renunţ la viaţă. Dar nu observ că viaţa mi-a oferit deja foarte mult.
În fine, am plecat de acolo puţin marcată de experienţă. Nu ştiu ce am avut. Pur şi simplu eram incapabilă de a face orice.
În altă ordine de idei, cu o zi înainte, când am ieşit în oraş, A. îmi propusese pentru a doua zi să mergem la cinema (celebrul şi unicul nostru cinematograf Ostroveni) la Iron Man 2. Desigur, am refuzat (poate puţin cam brusc şi nepoliticos) şi mi-am susţinut părerea. Asta până ieri când am cedat şi am acceptat totuşi invitaţia (m-a rugat aşa frumos <3). Şi bine a făcut că a tras de mine, că a fost chiar frumos filmul. În primă fază a trebuit să mă uit la Iron Man 1 ca să nu mă duc total necunoscătoare. Şi la 30 minute după ce s-a terminat filmul m-a şi luat spre cinema.

Unele faze erau preluate din Matrix, apoi chiar Superman :))... ca să nu mai zic că au avut parteneriat cu Audi...şi mi-au salivat gingiile continuu atât la IM1 cât şi la IM2 după maşinile de acolo. Până şi cele de pe şosele erau Audi-uri :X. Adorabiiil.

Măh rog. A fost interesant şi surprinzător, chiar genul meu de film aşa că trebuie să las jos pălăria şi să-i mulţumesc pentru aseară. De fapt, el oricum ştie toate astea... fiindcă mereu ştie totul despre mine. Sau cel puţin aşa îmi place sa cred.
Glumesc.
Mă doare rău urechea dreaptă. Şi gâtul. Sper să nu mă trezesc iar cu sinuzită/otită. Of. Neplăcut. Neplăcut.

A venit vara...

Plouă. Mă pierd cu totul în acest peisaj autumnal de început de iunie. Ciudat, nu? Astăzi începe vara, de astăzi ar trebui să fie o armonie generală, fericire, zumzet... mda. În ceea ce mă priveşte, de când mă ştiu am urât vara. Exceptând faptul că sunt îndrăgostită de mare... şi că este ziua mea... nimic nu mă încântă la vară. Nici măcar îngheţata nu-mi place. Temperaturile înalte mă sufocă, insectele îmi dau târcoale, bubiţele nu se sfiesc să apară... Este ideal. Raiul insectelor şi a chestiilor enervante. Îmi mai plac totuşi ploile calde cu precipitaţii pe care vara le aduce la pachet... îmi mai plac seratele tot mai lungi... dar nu-mi plac despărţirile. Vara mă melancolizează. Mereu vara a reprezentat pentru mine o rupere de ceva. Momentul unei despărţiri de orice. Da, ştiu că inevitabil mă aşteaptă o despărţire de 17, de iresponsabilitate, de "copilărie"... că din această vară mi se vor cere gesturi responsabile, mature, iar vând vara va lua sfârşit... în cruda-i invidie şi dârzu-i egoism îmi va smulge din braţe totemul. Îl va lua şi-l va pune deoparte, mă va forţa să lupt un an întreg să mă întorc în vară. Mă va privi dintr-un panou de gheaţă şi se va hlizi malefic la mine, forţându-mă de ea să revină. Mă va face, nebuna, să înghit secundele, să-mi storc ultima sudoare şi să alerg spre ea.
Urăsc vara. Este malefică. Şi de ce trebuia să fie ziua copilului la începutul verii? De ce azi? Refuz să mai fiu copil dacă asta mă va transforma într-un servitor al verii. Şi oricum aş face... depind de ea.
Nu-mi mai rămâne decât să mă resemnez.
La mulţi ani copilărie!