Experiment

De două zile mă străduiesc să mă regăsesc...
Mereu am iubit plimbările seara, când vântul este singurul stăpân peste suflet, când stelele încep să apară triumfătoare pe cer și zarea se-nnegrește. Mă inspiră această liniște cutremurătoare.
Faptul de a avea o apă lângă mine este cu atât mai înnălțător.
Așadar, seara, cu muzica în buzunar și căldura-n suflet, mă îmbrac și plec la o plimbare, pe malul Oltului, spre oraș. Luminițele, murmurul apei, vântul... toate mă inspiră și mă introduc într-o lume ce realizez că nu ne aparține nici măcar puțin. Fiecare element, oricât de insignifiant, reprezintă o creație perfectă, fără de care peisajul ar fi incomplet.
La întoarcere, cu muzica după mine, închid ochii și mă las în voia Domnului, spre casă, pe un drum relativ drept...
Ce am realizat?
Cât de mică îmi este credința. Spun „Doamne, mă las în voia ta” dar simt cum mi se strânge sufletul și deschid ochii la primul obstacol. Drumul e drept, e ușor, dar eu mă tem și privesc.
Am repetat experiența... până am realizat unde greșesc: fac pași mari și repezi.
După ce m-a izbit această ipoteză am început să merg mai încet, cu pași mărunți, încercând să îmi înving teama și să calc apăsat, simțind pământul de sub picioarele mele. Am început să prind curaj. Totuși, din când în când, știind că sunt aproape de „cotitură”, mai priveam ușor, printre gene, strict pentru a mă asigura că sunt pe drum și că nu mă prăbușesc sau ajung altundeva.
Și așa, am ajuns acasă.

Am realizat atunci unde greșesc.
În general.
Mă grăbesc să ajung la destinație, fără să mă bucur de drum... și nu am încredere în nimic, decât în mine. Iar când ajung, îmi pare rău că am pierdut esența călătoriei.

Meditează...

De când e lumea se știe că bărbații și femeile provin din locuri diferite... Sunt atrași de diferențiere și ajung să se iubească pentru modul în care se completează reciproc.
Femeile iubesc mai intens... Bărbații sunt mai cerebrali... Dar când iubesc, iubesc.
Nici unora, nici celorlalți nu le ia prea mult să afle, căci dacă durează prea mult, e posibil să fie doar amăgire.
Nu este corect pentru celălalt să te hrănești cu dragostea lui, în timp ce tu mai prospectezi piața.
Nu te-ai gândit nicio clipă că ar putea pleca...
... Dar și femeile... Și bărbații... Când suferă... Pleacă! Cu lacrimile pe obraji și inima goală.
Dar mai bine așa, decât să îți ocupi timpul și să pierzi un tren.

Dacă totuși l-ai iubit pe celălalt ... Vei realiza. Absenta lui te va face sa îl vrei înapoi. Dacă nu apare aceasta disperare... Ei bine, ai primit răspunsul: ce simțeai tu nu era dragoste. Dacă totuși simți că viața îți e goală și că nimic nu mai are sens... Poate nu e inca prea târziu. Caută și spune-i. Spune-i celuilalt că nu îl vei mai lasa niciodată să plece și că vrei sa iti fie alaturi pentru o veșnicie.

...

Dar daca îți ia mult să te gândești, să nu te mire daca nu va mai fi nimeni acolo să îți răspundă sau daca tot acel timp i-a fost suficient sa te îngroape. Poate că încă va mai suferi...Dar mai bine să suferi o luna, decât să suferi o viață, că ai lăsat să treacă pe lângă tine oameni care chiar te iubeau...Numai că sa poti ajuta pe altcineva sa se redreseze.

Asta e viața.

Curaj și mergi mai departe.
Cine te iubește, te caută. Cine nu, te lasă baltă. Așa e viața.
Uneori trebuie să pleci ca să cunoști cu adevărat fericirea.
Femeile plâng intens la început și apoi prind aripi. Bărbații prind aripi la început și apoi plâng o viață...

Născut a doua oară

Pentru orice familie... nașterea unui copil dorit reprezintă o bucurie enormă, o binecuvântare. Cu toate acestea, în unele cazuri se întâmplă ca momentul propriu-zis să fie precedat de unul mult mai intens din punct de vedere emoțional, în care fericirea rămâne singurul sentiment trăit.  Mă refer, așa cum se poate intui, la cazurile de prematuritate sau de boală...

Dinainte de a mă gândi măcar să fiu părinte am prețuit secțiile de neonatologie și am încurajat, atât cât am putut (în special prin susținerea campaniilor Salvații Copiii de modernizare a secțiilor în cauză din țară) derularea unui act medical de calitate. Nu m-aș fi gândit niciodată, însă, că ajutându-i pe ceilalți voi ajunge să mă ajut pe mine... și poate, astfel am ajuns să cred și mai mult în ceea ce susțin mereu și anume că nimic nu este întâmplător. Nimeni nu își dorește să nască un copil bolnav sau prematur. Chiar nimeni. Ar fi cea mai mare aberație posibilă să susțină cineva așa ceva... și totuși ni se întâmplă. Oricât am fi de sănătoși, de bogați sau de deștepți. Trăim într-o lume mult prea toxică și nesigură în care chiar în principal aerul inspirat, mâncarea ingerată și formele de divertisment practicate ne pot fi fatale... nouă sau urmașilor noștri.

... Azi se împlinesc doi ani de când cred în actul medical din România, precum și în forța rugăciunii. Cele două fac o echipă deosebită. 

Nu am mai vorbit despre acest lucru aici, cu toate că blogul este confidentul meu de zece ani... dar cine mă cunoaște știe deja că în urmă cu doi ani, în 28 ianuarie, la numai 6 zile de la naștere, copilul meu a fost operat de o echipă deosebită de chirurgi, de la Spitalul de Urgențe Pediatrice Marie S Curie din capitală... fiind un caz medical extrem de rar. Cu toate că am semnat, cu inima ruptă, hârtii prin care îmi puteam condamna copilul la moarte sau, mai rău, la o viață martirică, am crezut până în ultima clipă în profesionalismul celor ce aveau să îi dea viață pentru a doua oară. Și bine am făcut!

Pentru mine bucuria nașterii a fost acută doar 3 minute până când copilul mi-a fost transferat la trei sectoare distanță de mine... și a rămas latentă, invadată de dor, frică, disperare și speranță. Totuși, în 28 ianuarie 2015, după aproape 10 ore de operație am revăzut perfecțiunea. Nu voi uita niciodată chipul obosit și dur al omului prin ale cărui mâini a lucrat Dumnezeu, respectiv al prof.dr. Sebastian Ionescu, care, privindu-mă, mi-a spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodată: „nu a fost bine, a fost foarte bine! Nu va mai avea niciodată nimic!”

În acea zi copilul meu s-a născut a doua oară ... și eu odată cu el! Atunci am devenit cu adevărat mamă, abia atunci îmi puteam privi minunea în splendoarea ei... atunci am știut că eforturile mele de a lupta cu laptele ce hrănea doar pomi și plante... nu va fi zadarnic. Și chiar dacă abia patru zile mai târziu aveam să îl țin prima dată în brațe și să îl pun prima dată la piept... în acea zi am simțit binecuvântarea!

Mulțumesc din toată inima și voi fi veșnic recunoscătoare oamenilor minunați ce au făcut posibil acest miracol!

Mulțumesc bunei mele prietene, dr. Cristina Ioniță, fără al cărei ajutor nu aș fi ajuns niciodată să cunosc toți medicii minunați și, mai mult ca sigur, copilul meu astăzi ar fi fost o amintire, un înger rătăcit în cer.

Mulțumesc echipei medicale a maternității Filantropia din București, în frunte cu doamnele dr Ana Maria Vayna și dr. Ruxandra Cigaran, precum și domnului dr. Daniel Soare și tuturor celor ale căror nume nu le cunosc dar care au contribuit la minunea noastră.

Mulțumesc tuturor medicilor și personalului medical ai secției de Terapie Intensivă - Neonatologie din cadrul Spitalului de Urgențe Pediatrice Marie S Curie, în special domnului dr. Ștefan Marius Manolache, pentru grija deosebită pe care a acordat-o copilului de când a intrat în secție și până în prezent.

Mulțumesc din inimă echipei de chirurgi coordonată de prof.dr. Sebastian Ionescu și dr. Mihai Mocanu, precum și doamnei dr. Adriana Guriță care s-a asigurat ca toate acele ore de anestezie să nu traumatizeze în niciun fel existența piticului meu.

Mulțumesc secției oncologie, respectiv domnului dr. Cristian Scurtu care ne-a supravegheat cu atenție evoluția.

Mulțumesc Alexandrei, asistentei cu inimă de aur, care mi-a botezat copilul atunci când disperarea atingea cote maxime în inima mea. Întâmplare sau nu, a doua zi copilul a fost operat...deși în fiecare zi apăreau piedici. 

Mulțumesc Adinei, ființei minunate care m-a suportat și în momentele mele cele mai grele... și care mi-a moșit copilul... cea care m-a învățat valoarea unei prietenii adevărate.

Mulțumesc tuturor celor ce au înălțat rugăciuni la cer!

Azi simt că am doi ani de când sunt o ființă mai bună. 

Cu riscul de a părea patetică, nu voi uita niciodată acești oameni minunați. Sunt primii în rugăciunile mele.

Cu timpul...

Vine un moment în viața fiecăruia când realizează ce vrea. Când suntem tineri nu avem prea multe responsabilități. Vedem lumea după cum ne lasă imaginația, după cum o văd prietenii sau ne-o conturează părinții.
Când apar grijile și timpul de scurtează... Învățăm pe pielea noastră ce înseamnă costul de oportunitate și devenim selectivi. Aflăm că oamenii sunt ocupați și că timpul fiecaruia dintre noi e valoros așa că merită fiecare să fie răsplătit pentru cât ne acordă. Sigur, învățăm din școală că timpul înseamnă bani (time is money) dar valoarea nu se măsoară doar in bani. Valoarea se măsoară în zâmbete, in incredere, în îmbrățișări, în proiecte, sfaturi, in critici constructive și in multe altele...

Oricât de neimportanti ne-am considera la un moment dat, undeva în adâncul nostru fiecare din noi știm cât valoram și așteptăm răsplata.

Când nu se ridica la măsura așteptărilor noastre, dacă suntem buni, negociem, dacă nu... Ne retragem.

Mi-ar plăcea să ofer puțin din timpul meu tuturor celor ce vor să-mi ofere puțin din timpul lor. Știu că am mereu ceva de învațat de la absolut oricine.

Îți mulțumesc că mi-ai dat câteva minute din viața ta acum, citind aceste gânduri de noapte. Îți doresc să primești înmiit răsplată pentru investiția ta in mine.
Așa că, prieten drag, te-mbrățișez și-ți mulțumesc!
O noapte frumoasă!

În realitate... monștrii sunt doar în capul tău!

Până nu de mult, cea mai mare problemă a mea era... FRICA. Da, acel sentiment monstruos care mă cuprindea de fiecare dată când îmi suna telefonul, când cunoșteam pe cineva nou, când mă duceam să susțin un argument pentru prima dată, când trebuia să îmi exprim sentimentele, când mă gândeam la a-mi deschide o afacere, când voiam să ies în oraș și trebuia să las piticul în grija alormei, când mă îndrăgosteam, când nu primeam reacțiile pe care le așteptam, când eram respinsă, când credeam că sunt respinsă, când trebuia să îmi susțin punctul de vedere, când greșeam, când nu suna telefonul... și așa mai departe. Atât de multe frici îmi alergau inima încât uneori cred că îmi era frică să și respir sau să mă trezesc dimineața.

Recunosc că de multe ori conștientizam că sunt stupide și așa că, deși existau și deși rodeau cu nesimțire din mine până acolo încât auzeam în timpane scârțâitul oaselor goale și zgâriate, totuși, reușeam să le fac față. Dar nu tuturor fricilor și nu cu ușurință...

... totul până într-o zi când, deloc întâmplător - căci nu cred în întâmplări sau coincidențe -, un om minunat căruia îi sunt extrem de recunoscătoare, m-a pus în legătură cu un grup nou, în care am fost foarte ușor integrată (în ciuda fricii mele nefondate)... de unde am primit invitație la un eveniment care m-a schimbat. Cam așa am ajuns la un seminar susținut de Lorand Soares Szasz din care știu sigur că am înțeles două lucruri: 

1. să am curaj și încredere în forțele proprii (principiul: nu ești apreciat, pleacă! Ceea ce am și făcut...și de acolo viața mea s-a schimbat în bine)

2. frica nu există. Ea este doar o proiecție nerealistă a imaginației noastre. 

În primă fază totul a părut ca o revelație. Mă gândeam doar la ce spunea despre disciplină...și mi-am dat seama cât de mult lipsește din viața mea... și nu pentru că  ar avea vreo legătură cu ceilalți, ci eu mă fac pe deplin vinovată și responsabilă de propriile decizii pe care le-am luat până la acest moment, precum și de cele viitoare. Mi-am dat seama că frica de singurătate, frica de necunoscut, frica de relații, frica de plafonare, frica de succes, frica de.... șamd au făcut mereu din mine o fire anxioasă, nehotărâtă și total haotică în acțiuni. Pe scurt indisciplinată.

M-am luptat cu mine, am încercat să mă revolt și să rup tot ce credeam că este nesigur din viața mea și am ajuns la concluzia că toate acele temeri erau numai în mintea mea. 

Apoi a început să se facă lumină.

Lucrurile s-au triat de la sine. Tot procesul a fost mult mai scurt decât îmi imaginam. Iar liniștea mea interioară s-a instaurat nesperat.

Apoi am hotărât să îmi reiau lectura care mă aștepta prăfuită în bibliotecă și să fac exact ce știu mai bine. 

Fricile au dispărut. Sau, bine, nu au dispărut încă de tot, dar s-au mai temperat.

Și de fiecare dată când simt că mai vrea un monstru să iasă de sub pat, încerc să aprind lumina și să îl privesc în ochi... și, când fac asta, realizez că nu este decât o umbră... și dispare.

... până la urmă trebuie să avem curaj și încredere. În primul rând în noi înșine. Suntem singurii responsabili de ceea ce ni se întâmplă. Doar noi. Atât. Nu prietenul/prietena, nu copilul, nu Guvernul, nu Dumnezeu. NOI. Iar ce nu ține de noi... e doar fapt divers.

Și... de aici înainte... 

CONSECVENȚĂ.

Nici cu ea nu sunt prietenă, dar dacă am început să mă înțeleg ceva mai bine cu răbdarea, nădăjduiesc că sunt capabilă de orice!

Și la fel îți doresc și ție, dragul meu cititor!

Keep that in mind

Orice om pe care îl întâlnim, la un moment dat, ne învață ceva... Indiferent că realizează sau nu. Dumnezeu face de așa natură încât să primim lecții in fiecare zi și din orice împrejurare.
Uneori nu o realizăm, nu suntem conștienți. Suntem obișnuiți să vedem în cei din jur normalul. Privim cu aceiași ochi cu care privesc toți ceilalți și nu avem curajul de a vedea altceva. Ne încredem in intuiții prostești și ne mințim că orice gest ce pare real... Chiar este.
Dacă ne-am educa să vedem adevărul, nu am mai fi nefericiți, neliniștiți sau nehotărâți. Însă cat timp oscilam intre realități impersonale, cat timp nu dorim să ne acceptăm nevoile interioare și ne lăsăm pradă voințelor colective... Nu avem cum să fim fericiți.
Încetează să vezi in ceilalți ce vrei tu...Și începi să vezi realitatea. Acționează cat inca mai poți, căci mâine s-ar putea sa fie prea târziu. Nobody likes to be taken for granted. Oricine se poate întoarce din drum dacă acolo unde se află nu are parte de reciprocitate. Keep that in mind.

Va urma...

Viața este scurtă... de multe ori ne ia pe nepregătite și ne duce în cele mai neașteptate locuri, pentru ca de acolo să ne abandoneze pentru cine știe ce conjuncturi. Timpul este valoros, iar fiecare secundă irosită în ceva ce nu își face cinste... este o pierdere irevocabilă și o dezamăgire.
Oamenii din viața noastră, asemenea întâmplărilor... ei vin o dată. Și sunt importanți. Este ciudat cum un simplu argument poate construi sau rupe relații pentru totdeauna. Și nici nu realizăm cât de mult avem, până ce nu pierdem.
Nu sunt într-un moment prea inspirat. Oboseala își spune cuvântul... și aștept cu nerăbdare să pot lua o pauză, să mă educ, să mă disciplinez, și să ies înapoi la lumină. Sper, totuși, ca la finele căutării de sine, la finele ezitărilor și crizelor adolescentine, să îmi crească aripi colorate, pe care să le deschid ușor și care să mă ducă spre o lume cât mai luminată. Sper, de asemenea, ca în ieșirea din iarna aceasta interioară...să mă aștepte o primăvară spornică și cât mai multă culoare.
De asemenea, sper ca tot ce am rănit să pot vindeca... iar cicatricile să rămână doar ca amintiri ale unei lecții continue, transformată într-o poveste frumoasă.

Abia aștept să mă trezesc din hibernare.
Dar până atunci... nu îmi rămâne decât să îmi cer iertare.

Goană

Aș vrea să scriu... Simt o nevoie nebună să revărs tot adevărul ca într-o cascadă, să mă eliberez de toate pietrele purtate din inerție de valurile sufletului.
Cu inima în gât și pulsul fugărit...Am obosit. Aș vrea să stau o clipă să cuget, dar continui să alerg. Nu mă opresc deloc.
Și zic mereu că nu mai plec. Zic că mă întorc din drum și las adrenalina pentru spirite mai tinere, dar nu mă-ndur.
Totuși, simt că trebuie să mă opresc. Chiar dacă par, nu sunt neobosită. Și nici de fier.
Fuga între lumi paralele mă epuizează. Nu mai sunt la vârsta potrivită pentru asta. Acum caut liniștea în orice.

Matematica absurdului

E patru... Și e melancolie. Cu o zi în urmă, la aceeași oră, respiram pentru ultima oară. Apoi am urmărit desprinderea de trup, kilometru în parte, până a ajuns pe malul celălalt.
E patru și încă de patru ori pe atât. Vreau să aștept, și vreau să iert... De 40 de ori câte 4, căci sunt prea murdară să tânjesc la 7.
Nu înțeleg de ce ai vrea un mers retrograd. Când ne mințim pe noi, ne otrăvim cu tot ce nu ar putea nimeni altcineva. Este o mișcare cu adevărat letală. Și chiar nu știu de ce am face asta.
Fuga după iepuri sălbatici se va solda cu un eșec și o durere mai mare. Să nu îmi spui apoi că nu ți-am zis. Acum îți lingi rănile, căci te încrezi în definitiv în... Nici tu nu știi ce. Poate în șarm sau în șansă. Dar orice medicament are un termen de valabilitate... Iar dacă nu îl utilizezi responsabil și la timp, vei ajunge mai târziu să resimți consecințe grave.
E patru și încă aproape de șase ori patru. Eu stau, căci, crezi, nu am nimic mai bun de făcut... Nu te grăbești, cum nici chiar mie nu mi s-au sfârșit posibilitățile de calcul... Mai e mult patru și de aici înainte. Fiecare patru e de fapt două perechi de câte doi: noi doi și voi doi. Firesc, patru ar fi o echipă... Pe care spui că ți-o dorești. Dar oare... Ți-o dorești?
E patru și jumătate. Ce facem?

Mergem înainte...