Experiment

De două zile mă străduiesc să mă regăsesc...
Mereu am iubit plimbările seara, când vântul este singurul stăpân peste suflet, când stelele încep să apară triumfătoare pe cer și zarea se-nnegrește. Mă inspiră această liniște cutremurătoare.
Faptul de a avea o apă lângă mine este cu atât mai înnălțător.
Așadar, seara, cu muzica în buzunar și căldura-n suflet, mă îmbrac și plec la o plimbare, pe malul Oltului, spre oraș. Luminițele, murmurul apei, vântul... toate mă inspiră și mă introduc într-o lume ce realizez că nu ne aparține nici măcar puțin. Fiecare element, oricât de insignifiant, reprezintă o creație perfectă, fără de care peisajul ar fi incomplet.
La întoarcere, cu muzica după mine, închid ochii și mă las în voia Domnului, spre casă, pe un drum relativ drept...
Ce am realizat?
Cât de mică îmi este credința. Spun „Doamne, mă las în voia ta” dar simt cum mi se strânge sufletul și deschid ochii la primul obstacol. Drumul e drept, e ușor, dar eu mă tem și privesc.
Am repetat experiența... până am realizat unde greșesc: fac pași mari și repezi.
După ce m-a izbit această ipoteză am început să merg mai încet, cu pași mărunți, încercând să îmi înving teama și să calc apăsat, simțind pământul de sub picioarele mele. Am început să prind curaj. Totuși, din când în când, știind că sunt aproape de „cotitură”, mai priveam ușor, printre gene, strict pentru a mă asigura că sunt pe drum și că nu mă prăbușesc sau ajung altundeva.
Și așa, am ajuns acasă.

Am realizat atunci unde greșesc.
În general.
Mă grăbesc să ajung la destinație, fără să mă bucur de drum... și nu am încredere în nimic, decât în mine. Iar când ajung, îmi pare rău că am pierdut esența călătoriei.