Până nu de mult, cea mai mare problemă a mea era... FRICA. Da, acel sentiment monstruos care mă cuprindea de fiecare dată când îmi suna telefonul, când cunoșteam pe cineva nou, când mă duceam să susțin un argument pentru prima dată, când trebuia să îmi exprim sentimentele, când mă gândeam la a-mi deschide o afacere, când voiam să ies în oraș și trebuia să las piticul în grija alormei, când mă îndrăgosteam, când nu primeam reacțiile pe care le așteptam, când eram respinsă, când credeam că sunt respinsă, când trebuia să îmi susțin punctul de vedere, când greșeam, când nu suna telefonul... și așa mai departe. Atât de multe frici îmi alergau inima încât uneori cred că îmi era frică să și respir sau să mă trezesc dimineața.
Recunosc că de multe ori conștientizam că sunt stupide și așa că, deși existau și deși rodeau cu nesimțire din mine până acolo încât auzeam în timpane scârțâitul oaselor goale și zgâriate, totuși, reușeam să le fac față. Dar nu tuturor fricilor și nu cu ușurință...
... totul până într-o zi când, deloc întâmplător - căci nu cred în întâmplări sau coincidențe -, un om minunat căruia îi sunt extrem de recunoscătoare, m-a pus în legătură cu un grup nou, în care am fost foarte ușor integrată (în ciuda fricii mele nefondate)... de unde am primit invitație la un eveniment care m-a schimbat. Cam așa am ajuns la un seminar susținut de Lorand Soares Szasz din care știu sigur că am înțeles două lucruri:
1. să am curaj și încredere în forțele proprii (principiul: nu ești apreciat, pleacă! Ceea ce am și făcut...și de acolo viața mea s-a schimbat în bine)
2. frica nu există. Ea este doar o proiecție nerealistă a imaginației noastre.
În primă fază totul a părut ca o revelație. Mă gândeam doar la ce spunea despre disciplină...și mi-am dat seama cât de mult lipsește din viața mea... și nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceilalți, ci eu mă fac pe deplin vinovată și responsabilă de propriile decizii pe care le-am luat până la acest moment, precum și de cele viitoare. Mi-am dat seama că frica de singurătate, frica de necunoscut, frica de relații, frica de plafonare, frica de succes, frica de.... șamd au făcut mereu din mine o fire anxioasă, nehotărâtă și total haotică în acțiuni. Pe scurt indisciplinată.
M-am luptat cu mine, am încercat să mă revolt și să rup tot ce credeam că este nesigur din viața mea și am ajuns la concluzia că toate acele temeri erau numai în mintea mea.
Apoi a început să se facă lumină.
Lucrurile s-au triat de la sine. Tot procesul a fost mult mai scurt decât îmi imaginam. Iar liniștea mea interioară s-a instaurat nesperat.
Apoi am hotărât să îmi reiau lectura care mă aștepta prăfuită în bibliotecă și să fac exact ce știu mai bine.
Fricile au dispărut. Sau, bine, nu au dispărut încă de tot, dar s-au mai temperat.
Și de fiecare dată când simt că mai vrea un monstru să iasă de sub pat, încerc să aprind lumina și să îl privesc în ochi... și, când fac asta, realizez că nu este decât o umbră... și dispare.
... până la urmă trebuie să avem curaj și încredere. În primul rând în noi înșine. Suntem singurii responsabili de ceea ce ni se întâmplă. Doar noi. Atât. Nu prietenul/prietena, nu copilul, nu Guvernul, nu Dumnezeu. NOI. Iar ce nu ține de noi... e doar fapt divers.
Și... de aici înainte...
CONSECVENȚĂ.
Nici cu ea nu sunt prietenă, dar dacă am început să mă înțeleg ceva mai bine cu răbdarea, nădăjduiesc că sunt capabilă de orice!
Și la fel îți doresc și ție, dragul meu cititor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu