Învățăm...

Mă uit în ochii tăi și încă văd un copil.
Nu contează ce vârstă ai, nimic în tine nu e schimbat. Da, te-ai înălțat, te-ai lovit de viață, ai pierdut părți din tine, ai vărsat lacrimi, te-ai închis... Apoi te-ai redeschis, pentru că apoi să te retragi.
Nu știi ce vrei, nu știi ce simți... Și nici nu mai contează. Tot ce contează acum este că a început o nouă zi. Vine primăvara, simți asta. Simți căldura ei...
Respiră o clipă și amintește-ți că ești om. Ești născut să fii imperfect. Ești născut să încerci, să lupți... Chiar dacă lupa aceasta o duci in majoritatea timpului cu tine! Luptă. Iar dacă ai nevoie de o pauză... Ia-o! Nu contează ce zic ceilalți despre tine și despre faptele tale. Nimeni nu știe mai bine că tine cine ești în interiorul tău. Nimeni nu trăiește în sufletul tău, nu-ți știe trăirile, fricile, nevoile sau gândurile.
Într-o zi...
De fapt nu, nu într-o zi... Ci în fiecare zi. În fiecare zi vei fi și sus, și jos, deopotrivă, dacă vrei asta. Poate azi crezi că nu, dar mâine, sau poate chiar diseară, te vei redresa. Chiar și numai pentru o clipă. Nu mai aștepta să-ți găsești liniștea sau fericirea în lucruri mari. Caut-o în tine. În fiecare zi, în fiecare clipă, în orice om. Iar dacă nu merge acum, lasă așa. Fii deschis. Nimic nu durează la nesfârșit. Niciun lucru bun, niciun lucru rău.

Cam asta este ideea în viață. Ce nu trăim acum... Poate vom trăi cândva... Dar până atunci trebuie să ne lăsăm liniștea sufletească. Să ne dăm dreptul de a fi liberi și liniștiți cu noi înșine.

Hai... măcar virtual!

... acesta va fi îndemnul cât de curând!
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ea. Avem dispozitive pentru care atributul „inteligent” nu mai este de mult suficient. Cercetătorii se luptă să identifice tot mai multe nevoi umane ce rămân nesatisfăcute, așa că inventează plăceri surogat.
Așa s-a ajuns că nu mai trebuie să așteptăm 2 săptămâni după un semn de viață de la o persoană dragă aflată la celălalt capăt al lumii, nu mai avem nevoie să developăm fotografii... sau să spălăm rufe de mână. În fine, exemplele sunt stupide însă reliefează modul în care tehnologia ne ajută să fim mai aproape de ce ne dorim sau ne ușurează munca.
Totuși, după ce s-au inventat roboții care să ofere îmbrățișări, după ce Skype-ul aduce oamenii dragi mai aproape... ce s-a gândit omul? Mulți nu ne permitem într-o viață ... multe lucruri. Și în general este vorba despre distracții (călătorii, sporturi extreme șamd). Așa că a fost inventată lumea virtuală și, mai nou, un dispozitiv care să ne ducă aproape oriunde. Unele telefoane deja au posibilitatea de a înregistra în acest mod pentru ca mai apoi altcineva, prin intermediul ochelarilor inteligenți, să trăiască aceeași experiență...

E interesant, nu?

De Crăciun am testat și eu ochelarii inteligenți ai lui frate-miu și am fost fascinată. Și fi-miu i-a testat și de atunci pune tot ce prinde cu o formă similară la ochi, sperând că va mai retrăi acea experiență.
Acum i-am văzut la reducere și mi-am amintit de ei. Există modele de la cele mai simple și până la cele mai sofisticate...
... Am un sentiment că așa cum smartwatch-urile au devenit la fel de populare și de comune precum smartphone-urile, la fel și acești ochelari vor deveni, în curând, foarte populare. Tot mai multe persoane își vor aloca câteva minute zilnic pentru a trăi experiențe care să le trezească ZEN-ul.

Voi ce credeți?

Dincolo de cuvinte...

Cât de inexpresive sunt cuvintele... când ne încredem cu totul în ele. Uneori orice am spune... rămâne prea puțin. Când închidem ochii, cu greu ne amintim cuvinte. În minte se derulează filme mute în care protagoniștii parcă sunt ghidați de forțe externe.

Privind înapoi... îmi dau seama că viața se trăiește, într-adevăr, la un anumit moment. Fiecare clipă are propria semnificație. Când eram copii... intensificam la maxim fiecare clipă, sau o pierdeam. Acum, continuăm să pierdem momente, pentru că nu mai avem timp. Acum nimic nu mai contează. După ce greșim, după ce rănim, fugim. Ce rost mai au romanțele, când lumea e plină de suflete goale ce așteaptă îmbrățișări? Ne completăm în fiecare zi cu o nouă imperfecțiune și trăim așa... într-o continuă golire de fundament, sentimente blocate fără chip. În brațe străine găsim ceva pierdut, ne căutăm cu mult egoism pe noi înșine.

Asta se întâmplă când mori... și nu încearcă nimeni să te aducă înapoi la viață.



și totuși... cât tânjim după acele brațe în care să ne pierdem o viață întreagă...

Libertate

Cât de benefic este timpul pe care îl petreci doar tu cu tine... și cât de rar profiți, cu adevărat, de el.

Se întâmplă adeseori în viață ca schimbarea să ne sperie. Ne obișnuim să fim părți componente ale unor structuri mai mult sau mai puțin performante, în care știm mereu ce avem de făcut și încotro ne îndreptăm... dar prea rar ne punem problema dacă acel normal ne aparține și ne satisface întrutot...
Până la un momentdat, când privim pe fereastra sufletului și vedem că peisajul este vitregit. Realizăm că noi nu mai contăm de mult, că o forță malefică ne conduce permanent spre un ceva în care nu ne mai regăsim.

Dacă ai ajuns aici... atunci spune STOP.

Când te eliberezi de orice te ține încorsetat... te simți ușor. Sigur, nu de la început, dar cu timpul... imediat ce vei începe să faci primul lucru pentru tine, când vei face o investiție în tine pe care să o simți benefică. Banii vin și pleacă, oamenii își urmăresc interesele... tot ce contează azi... ești tu! Investește în tine! Ia-ți acel ceva pe care ți-l doreai de mult, fă-ți timp și eliberează-te de tot ce nu îți mai trebuie, fă curat în dulap și dă tot! Tot ce te ține blocat în altcineva, și nu în tine. Poate că nu mai știi cine ești tu, poate nu acum, dar ai ocazia să te regăsești. Încearcă. Ia-o pe bâjbâite! Găsește-te pe tine, găsește-ți stilul tău. Cu timpul vei înțelege încotro trebuie să te îndrepți. Dumnezeu nu ne lasă niciodată să ne risipim, dacă îi cerem ajutorul. Trebuie doar să ne putem găsi pe noi înșine, înainte de a-i putea găsi pe ceilalți...

... și cât e de bine când ne căutăm și ne simțim liberi și liniștiți!

Gol

Vine un moment în viața oricui în care nu mai vrea nimic. Efectiv, nimic. Toți cunoaștem la un moment dat ceva sau pe cineva care, fără voia noastră, ne pune capac. Reușește să desființeze tot ce știam despre viață, despre lume, despre noi... Și ne arată realitatea. Ne izbește cu o oglindă în care lumea nu mai e atât de filtrată in Photoshop. Lumea e ... Efectiv așa cum e.

Și atunci rămânem șocați. Știm cine suntem și asta rămâne singura certitudine. Mai departe începem să chestionăm tot.
Parcă nu mai avem chef de nimeni și de nimic. Am vrea să rămânem doar noi și universul nostru. Fără granițe. Nu mai vrem oameni, nu mai vrem vorbe, nu mai vrem nimic. Totul sună prea gol și fără substanță.

Și ajungem să ne întrebăm care este esența. Fiecare om aparține unui univers și este real faptul că este important contextul social. Niciodată nu am realizat până acum că deși suntem toți oameni, aparținem unor culturi diferite în care mentalitățile diferă, obiceiurile la fel și, nu în ultimul rând, credințele diferă. Ne manifestăm altfel, simțim altfel, prețuim altfel. Iar când nu aparținem, când nu rezonăm, nu are rost să încercăm să ne adaptăm. Asta este o măsură benefică pe termen scurt. Pe termen lung duce la plafonare și autodistrugere. Oamenii cu adevărat fericiți sunt cei care aparțin aceluiași univers și au fost crescuți mânați de aceleași principii... Cei ce cunosc o limbă comună și au același limbaj... Cei pentru care cuvintele au același sens și privesc în aceeași direcție. E greu, totuși, să îți găsești mediul. E greu să îți atingi idealul... Dar cert este că trebuie să sperăm și să perseverăm.

Omul din greșeli învață.

M-am trezit

Acesta este momentul meu preferat dintr-un șir de evenimente: cel în care aflu realitatea cea mai puțin favorabilă. Durerea dată de astfel de idei mă ajută foarte mult să fiu puternică și să îmi strâng, cu adevărat, jucăriile fără să mă mai uit înapoi cu gândul la ce ar fi fost dacă?
Nu există dacă. Arunci când pornești cu Dumnezeu la drum, El nu te lasă. El nu îi abandonează niciodată pe cei ce îi cer sprijinul. Da, e drept, suntem slabi și greșim. Uneori avem de plătit prostiile noastre sau ale altora. E ok. Se mai întâmplă. E în legile firii. Totuși, ce mă doare e când oamenii defilează cu mai mult decât pot duce. Mă doare să îmi pun încrederea în cineva care militează pentru credință, când el însuși trăiește, din toate punctele de vedere în dezacord cu aceasta. Nu sunt în măsură să judec și nici nu emit astfel de raționamente. Doar constat că am tendința să cred prea ușor că toți cei ce aduc în discuție numele Lui sunt așa cum îi conturez eu în mintea mea.
Sunt încă o copilă. Încă mai cred în povești cu oameni sinceri, cu vise împlinite și cu adevăruri. Din păcate însă, lumea nu este astfel. Lumea este plină de imperfecțiuni și de înșelătorii. Ne amăgim singuri că trăim, când în realitate murim tot mai mult în fiecare zi.
Dar e bine de știut că atunci când crezi, când nădăjduiești, când rabzi și când ierți... Atunci poți fi fericit.
Toată nădejdea se pune în puterea Celui de Sus.
Nu mai aștept nimic de la oameni.

Preaplin

În urmă cu aproape 5 ani am fost să vizitez Meteorele (Grecia). Acolo am luat contact cu foarte multe lucruri interesante, răsturnând, în doar câteva ore, toată cunoașterea mea cu privire la știință și spirit.

În orice caz, printre altele, am descoperit un obiect vestit (pe care nu am putut să nu îl aduc și acasă), de care m-am lovit astăzi, cu privirea, desigur... în timp ce contemplam la drumul ce mi se pregătește. Este vorba despre Paharul lui Pitagora (sau Cupa lui Arhimede, numită și astfel după principiul pe care se bazează).

Bun, poate vă întrebați ce este așa deosebit la o cupă de vin realizată din lut. Păi... minunat este principiul său de funcționare.
Legenda spune că acest pahar a fost inventat pentru șantiere, unde muncitorilor le era împărțit în pauze vin. Pentru a evita lăcomia, acest pahar a fost conceput în așa fel încât să cunoască un maxim. Dacă acel maxim este depășit, atunci absolut tot ce se află în pahar se va scurge și se va pierde... cam ca aici:



Ideea este că acest principiu se aplică, de multe ori, fără să ne dăm seama, inclusiv în viața de zi cu zi. Adunăm frustrări, adunăm dureri, adunăm suferințe... până ce atingem o cotă maximă. Abia când se atinge aceea suntem capabili să vărsăm tot și să ne eliberăm. Atunci nu va mai rămâne nimic. Decât gol și... poate... liniște.

Gândește-te la asta! :)

Îndrăznește să fii mai bun!

Sunt sigură că ai auzit cel puțin o dată acea vorbă: „suntem media a cinci oameni din jurul nostru” sau „spune-mi ce prieteni ai ca să-ți spun cine ești”. Pentru unii, afirmațiile acestea sunt ostentative. Mulți se simt jigniți, pentru că sunt nesinceri atât față de ceilalți, cât și față de ei înșiși. Atâta timp cât această afirmație te jignește, înseamnă că ai o părere foarte proastă despre oamenii din jurul tău... și atunci, te întreb... de ce te înconjori de ei? Îi consideri idioți dar te consideri pe tine deștept/deșteaptă? Păi și atunci, tu ești deștept/deșteaptă doar pentru că ești cel mai răsărit/cea mai răsărită dintre ei? Haha, să-ți dau o veste. Ești cel mai deștept dintre proști (mergând pe algoritmul tău).

În fine, ideea de mai sus se aplică strict ipocriților. Sunt destul de sigur că printre cititorii mei nu se va regăsi nimeni în afirmația de mai sus, pentru că, în mare, cei ce se deranjează să citească astfel de mesaje sunt oameni curioși, oameni interesați de a obține know howul, oameni frumoși. Și, până la urmă, sunt prietenii mei, iar eu mă consider media lor...!

Tuturor ni se întâmplă uneori să fim la pământ: financiar, sufletește, fizic... Dar având susținerea corespunzătoare, ne ridicăm și devenim media celor ce ne înconjoară. Te întrebi de ce nu progresezi? Te întrebi de ce ești încă pe loc sau ai impresia că dai din rău în mai rău? Lasă-mă să te întreb... câți prieteni ai? Câți oameni pe care chiar te bazezi și pe care chiar i-ai considera sfătuitori ai? Hmm... nu știi? Puțini? Atunci ridică-te, uită-te în oglindă și gândește-te unde vrei să ajungi. Nu își fie frică să țintești cât mai sus. Te pot ajuta cei ce te înconjoară acum să îți atingi visul? Da? Atunci spune-le planurile tale. Nu? Atunci caută anturaje noi! Nu zice nimeni să schimbi fundamentul tău, schimbă doar acțiunile. Ajută-te să devii cea mai bună variantă a ta!

Vrei să ai succes? Înconjoară-te de oameni de succes! 

Vrei să fii fericit(ă)? Înconjoară-te de oameni fericiți și optimiști!

Vrei să ai o familie frumosă? Înconjoară-te de oameni care au familii frumoase!

Învață tot ce poți de la cei din jurul tău. Oamenii care te merită, te vor aprecia exact pentru ceea ce ești. Nu te limita la cât ți-au spus alții că ești! Alții te-au văzut strict prin ochii lor. Ei atât pot. Nu ar accepta ca tu să îi depășești. 

Dar TU ești propriul TĂU stăpân, iar succesul TĂU depinde STRICT de TINE! 

Prinde curaj să îți deschizi aripile și să te autodepășești! Nu îți fie frică, mereu se va găsi cineva să creadă în tine, dacă tu însuți/însăți crezi!

Am început să scriu acest articol ca debut al unui lung șir de lecții de viață pe care încă le experimentez. Datorez tot acelui grup extins de prieteni care m-au încurajat permanent și m-au adus astăzi și mereu aici.

Pentru aceasta vă prețuiesc și vă mulțumesc!

Introspecție

Azi am descoperit un lucru foarte interesant despre mecanismul meu de funcționare...
Am realizat că releul meu are doar o singură siguranță...Sau, mai exact, este un buton universal care declanșează toate sistemele. Nu înțelegeam niciodată cum de face că atunci când mă apucă nervii pe ceva, toate merg rău și nu mă mai pot concentra la nimic.
Ei bine, zilele astea am realizat ce se întâmplă. Eram ok. Apoi am intrat în panică datorită faptului că mă aștepta un examen pe care eu îl vedeam drept foarte greu și o adevărată amenințare pentru liniștea mea interioară (examen de facultate, deci chiar examen)... Ei bine, când am conștientizat cât am de învățat și cât e de scurt timpul, cred că s-a acționat butonul de panică. Am realizat atunci cât de ratată e viața mea, cât de distrusă sunt, că sufletește sunt zero, că nu am energie să lucrez, că am prea mare volum de lucru, că nu am volum de lucru, că duhovnicește am făcut greșeli impardonabile, că nu mă iubește câinele, că mi-au apărut coșuri ca in adolescență, că nu mai găsesc telecomanda și că nici nu aș avea timp să mă uit la TV. Deci, prostii! Mintea mea era pe o panică generală.
După ce am ieșit triumfătoare din examen, pulsul s-a calmat, butonul de panică a fost inactivat, am intrat pe modul de liniște și mi s-a făcut și chef de muncă, și dor de treabă, și liniște în suflet, și și și. Am ieșit puțin obosită din treaba asta, dar măcar am realizat ceva: în orice problemă care apare din senin, fără motiv evident, trebuie să am răbdare, că nu e reală și va dispărea de la sine când se va calma problema efectivă, care poate avea legătură cu orice altceva.
Se pare că nu prea pot găsi un echilibru în lucruri, și asta ar cam explica multe greșeli comise de-a lungul timpului.
Dar este un început pentru toate.
Bine măcar că am realizat și acum. Nu e timpul pierdut.
Ce dor mi-era de liniște.
Asta până săptămâna viitoare la următorul examen :)). Ultimul! Hee Hee.

Lovin' can heal...

Mi-am propus să încerc să nu mai fiu atât de siropoasă și de incurabil romantică... fie că am pe cine iubi sau nu... tânjesc după acel melodramatism care se naște în mine de fiecare dată când regăsesc ceva care să mă stârnească...
Și uite... cum iar mă gândesc.

... am descoperit niște versuri extraordinare care m-au pus la pământ.

Și ascult, și ascult... la nesfârșit...

... și nu mă mai vindec niciodată!



Dragostea doare câteodată...dar este singurul lucru pe care îl cunosc... singurul lucru care mă face să mă simt în viață!

Asta-i despre tine...

Te-ai trezit și azi. Pășești la fel de nepăsător, cu același sictir evident pe chip, spre încă o zi în care ai vrea să îți pese câtuși de puțin. Ești înconjurat de nimic, căci totul îți e străin și nimic nu te mai mulțumește. Cândva vedeai atât de mult în tot, dar acum nu mai vezi nimic, decât obișnuință.
Același ritual dintotdeauna. Același zâmbet fals, care deja sfidează regulile bunului simț și același tablou, din care sufletul îți urlă atât de tare să evadeze.
Ai fost prea mult rănit încât ai ajuns să nu mai crezi nimic și să împrăștii numai indiferență. Nici să-ți dorești să schimbi ceva nu mai ai forța, fiindcă ți-e frică. Ți-e scârbă de minciuni, de speranțe... Și chiar de sentimente, așa că te-ai săturat să mai aștepți ceva.
Oglinda îți e și ea străină. Îți privești chipul și nu te recunoști. Obișnuiai să zâmbești. Acum tristețea te-a îmbătrânit.
... Și totuși continui să parcurgi același drum la nesfârșit, fără să te gândești la șanse. Te amăgești că vei fi salvat de o credință pe care în momentele comode o renegi...

...
Dar până când? Întoarce-te-n oglindă și amintește-ți ochii tăi de altă dată, de când erai fericit, chiar și numai pentru o clipă. Amintește-ți cum te simțeai când cineva credea în tine și nu-ți dădea drumul la mână... Când tu contai mai mult decât orice, iar zâmbetul ți-era sincer.
Știi ce zic?
Sunt sigură că știi.

...
Și ce mai vrei? Eliberează-te de suferință și fă-ți curaj să te ierți! Iartă-te și întoarce-te la ce contează. Dă-ți voie să fii iarăși fericit, să iubești din nou și să visezi.
Nimeni nu merită să rămână blocat în trecut, cum nimeni nu merită să trăiască mort.
Când Dumnezeu îți deschide o fereastră... Profită de ea și evadează... Fii fericit!

Și nu uita... Cineva acolo sus... Te iubește!

De data asta nu mai este despre mine. Acum este povestea ta!

Brain crash

Toată lumea a fost mereu surprinsă de faptul că nu mi-am putut face prieteni decât cu câte 5-10 ani mai mari ca mine... și răspunsul meu a fost de fiecare dată că acest lucru se explică prin raportarea la vârsta psihologică și la nivelul de maturitate al celuilalt. Este cunoscut că femeile se maturizează mai devreme... dar... după o anumită vârstă chiar speram ca lucrurile să se mai echilibreze.
De vreo lună, din motive care efectiv îmi depășesc capacitatea comprehensivă, sunt invadată de cereri de prietenie pe facebook. Știind că lucrez cu publicul, că mă rotesc în ceva grupuri/medii noi... le accept fără să stau prea mult pe gânduri. Până de curând acest lucru nu s-ar fi întâmplat în cazul meu...dar acum zic... fie.
Surpriza maximă vine atunci când sunt abordată de tot felul de indivizi care văd prea bine că am copil... și mă agasează (8 din 10 cazuri, cu o frecvență de 2-4/zi, de aproximativ două săptămâni) cu exact același tipic. Din 3 cuvinte devenim iar străini (nu mai suntem prieteni pe facebook sau cădem înapoi în necunoscut): acestea sunt: bună, bine, da. Întrebările, de fiecare dată: ce faci? (mai mult sau mai puțin ortografiat) și ai prieten?
Se presupune că dacă am un copil, am soț. Da, bine, că lucrurile nu merg întotdeauna pe făgașul normal, oricum ar fi, cred că nu am o figură care să exprime că aș fi prea interesată de puștiulachi de 20 de ani cu poze cu gagici la cover care mă abordează cu „cf frumoas-o?” . Hahaha.

Deci, dacă ai avut curiozitatea de a citi acest mesaj înainte de a te mai deranja să mă abordezi, poți să părăsești pagina mea de facebook aflând că nu sunt interesată.

Aș putea, pur și simplu, să nu mai dau accept tuturor cererilor... dar dacă totuși în felul acesta bag în aceeași oală și oameni care chiar au ceva de spus?

Așadar, spre marea mea surprindere... am ajuns la 25 de ani și încă îmi vine greu să cred că băieții de vârsta mea pot fi atât de imaturi încât încă să mai abordeze o fată cu „ai prieten?” Și dacă am, și dacă n-am, un tip care începe așa este doar neinteresant și  imatur.

Vis

Azi m-am trezit încrezătoare...
Am avut un vis... Se făcea că aveam iar 25 de ani, eram tânără, veselă, încrezătoare și frumoasă. Orice grijă dispăruse și-n suflet era liniște.
În visul meu aveam un copil minunat care să-mi lumineze viața, o familie deosebită pe care să mă pot baza, o casă pe numele meu, o mașină la fel... Și o mică afacere, suficient de rentabilă încât să nu am grija pâinii de mâine.
Tot în acel vis eram stăpână pe viața mea și, prin eforturile mele ajutam pe alții. Eram pe punctul de a publica prima mea carte și de a-mi împlini toate speranțele duhovnicești.

...

Apoi m-am trezit. De obicei când mă trezesc sunt deprimată că știu că visele de depărtează de realitate.
Azi sunt fericită... Căci m-am trezit în vis.

Mulțumesc, Doamne!