luni, februarie 13, 2017

Gol

Vine un moment în viața oricui în care nu mai vrea nimic. Efectiv, nimic. Toți cunoaștem la un moment dat ceva sau pe cineva care, fără voia noastră, ne pune capac. Reușește să desființeze tot ce știam despre viață, despre lume, despre noi... Și ne arată realitatea. Ne izbește cu o oglindă în care lumea nu mai e atât de filtrată in Photoshop. Lumea e ... Efectiv așa cum e.

Și atunci rămânem șocați. Știm cine suntem și asta rămâne singura certitudine. Mai departe începem să chestionăm tot.
Parcă nu mai avem chef de nimeni și de nimic. Am vrea să rămânem doar noi și universul nostru. Fără granițe. Nu mai vrem oameni, nu mai vrem vorbe, nu mai vrem nimic. Totul sună prea gol și fără substanță.

Și ajungem să ne întrebăm care este esența. Fiecare om aparține unui univers și este real faptul că este important contextul social. Niciodată nu am realizat până acum că deși suntem toți oameni, aparținem unor culturi diferite în care mentalitățile diferă, obiceiurile la fel și, nu în ultimul rând, credințele diferă. Ne manifestăm altfel, simțim altfel, prețuim altfel. Iar când nu aparținem, când nu rezonăm, nu are rost să încercăm să ne adaptăm. Asta este o măsură benefică pe termen scurt. Pe termen lung duce la plafonare și autodistrugere. Oamenii cu adevărat fericiți sunt cei care aparțin aceluiași univers și au fost crescuți mânați de aceleași principii... Cei ce cunosc o limbă comună și au același limbaj... Cei pentru care cuvintele au același sens și privesc în aceeași direcție. E greu, totuși, să îți găsești mediul. E greu să îți atingi idealul... Dar cert este că trebuie să sperăm și să perseverăm.

Omul din greșeli învață.

Niciun comentariu:

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne aju...