Gânduri...

Astăzi trebuia să fiu în cu totul alt loc, să fac altceva... în schimb eu zac. Nu știu cum s-a prins de mine o boală așa de păcătoasă încât chiar să mă doboare. Starea mea lantentă din momentul de față îmi amintește de copilărie. Uitasem sentimentul acesta de tremur... nu de emoție, frică, bucurie sau frig... ci de frison.
În fine...
Nu îmi dau seama ce conjuctură stelară a făcut ca în ultima vreme să experimentez stări dintre cele mai ciudate. Sunt persoane alături de care am râs foarte mult... dar sunt și persoane care m-au văzut doar rătăcită și dezamăgită de viață. M-am plâns cam mult, am vărsat și lacrimi inutile. Probabil sunt obosită. Probabil am momente de reală disperare... sau poate doar simt nevoia de a avea prieteni în preajmă.
Sunt mulți oameni de care mi-e dor. Sunt amintiri care și-au pierdut din strălucire, însă își păstrează ecoul puternic întipărit pe retină.
Viața e plină de critici. De misogini... și de frustrate. Copii nealtoiți la momentul potrivit se transformă în adulți apatici și fițoși, cu minți întârziate. E trist să vezi cum milioane de ani lumină par prea puțin când ne gândim la bariere. Suntem două specii diferite, din lumi diferite, ce ne intersectăm la jumătate. Am suferit modificări genetice când ne-am izbit unii de alții... am căpătat mai multe conștiințe care să ne ghideze și să ne încurce. Mă întreb uneori... câte din lucrurile pe care le facem zi de zi, câte din deciziile pe care le luăm... oare câte reflectă cu adevărat ceea ce suntem? Oare ne suntem fideli eului nostru interior, sau ne lăsăm mereu purtați de perversitatea eului de-o clipă?

La mulți ani, mămicilor!

Nu sunt feministă însă trebuie să recunosc faptul că am fi NIMIC fără femeile din viața noastră. Efectiv... nimic. Nu am exista. Ele ne aduc pe lume, ne iubesc, ne învață să ființăm în adevăratul sens al cuvântului. Bărbații își iau sufletul din femei. Și nu o spun pentru că și eu sunt de gen feminin... căci deocamdată nu sunt altceva decât o fată. Nu am alte merite.

Astfel, MAMELOR din lumea întreagă... femei puternice care îndurați dureri enorme, VĂ IUBESC!

Vă doresc tuturor o primăvară frumoasă, multă dragoste și căldură!
La mulți ani!

Oameni buni

Pe zi ce trece cunosc tot mai multe persoane, care mai de care mai interesante. Uneori mă simt atrasă, alteori mă simt respinsă de acestea... este de ajuns o privire. Meditând, în drumul meu liniştit spre casă, am realizat că majoritatea persoanelor ce au intrat în viaţa mea au avut nevoie de o singură clipă. Nu ştiu exact ce se declanşează în mecanismul meu afectiv sau psihic atunci când cunosc o persoană... de mă leagă, ireversibil, de sine. Sunt persoane pe care le-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, şi pentru care -inevitabil- am dezvoltat, din prima clipă, cele mai calde sentimente. Şi în ziua de azi, chiar după ani de tăcere, când le văd, retrăiesc aceeaşi admiraţie pe care mi-au stârnit-o iniţial.
Este foarte interesant modul în care ajung să iubesc oamenii pentru ceea ce țin ascuns în carcasa sufletului. Uneori mă simt de parcă aş putea vedea dincolo de carne şi oase... dincolo de trăirile fizice... văd candoare. Atât. Nu ştiu, poate este doar o impresie a mea, dar sunt convinsă că nu mă înşel. M-a înzestrat Dumnezeu cu o sensibilitate bolnavă care îmi permite să privesc oamenii în ochi și le văd inima. Sunt unii atât de buni, încât nici nu e nevoie să vorbească, oricum îi trădează privirile. E drept, de cele mai multe ori acele suflete stau ascunse în figuri pe care trebuie să le descoperi. Afișează o mască a durității care, dacă știi cum să o privești, să o explorezi, îți dezvăluie cele mai neașteptate exemplare de puritate. Nu vorbesc de farisei... ci de oameni pe care Dumnezeu cu siguranță îi iubește, pentru ceea ce păstrează în interior și fac în tăcere pentru alții, și nu pentru ceea ce afișează în exterior.
Pentru acei oameni pe care mi i-a scos Dumnezeu în cale şi de care nu se zgârceşte să creeze... sunt cu adevărat recunoscătoare.
Mulţumesc că există.

Detest titlurile

E ultima zi din februarie, iar eu tânjesc zi de zi după o pagină de blog. A trecut deja mai bine de o lună de când scrisul face parte din rutina mea de zi cu zi... și, deci, fiecare gând care ar putea fi transformat într-o idee, își pierde valoarea în clipa doi când ezit și aleg să fac altceva decât să notez.
Sunt destul de obosită, dar îmi place ritmul alert în care trăiesc. Sunt ca o șaisprezecime într-o arie 2/4 allegretto. Trăiesc intens, alerg... și în fiecare pauză clandestină de un gând, între două activități sau etape, am grijă să iubesc: cerul, stelele, aerul pe care îl respir. Sunt liniștită în haosul meu... și chiar dacă tot ritmul este alert, vocile din capul meu, în sfârșit, au tăcut. Au rămas doar două, dintr-o infinitate. Deci e muuuult mai liniște acum. Nu am de ales decât între bine și rău. Știu clar care îmi sunt variantele. Nu mai sunt rătăcită. Știu sigur că aceea ce gândesc este fie bine, fie rău, și fac distincția cu ușurință între cele două situații.
Vine primăvara, sper.
Mâine nu am nicio șansă a scrie...
așa că vă doresc tuturor o primăvară frumoasă... în avans!

 

Not now

Sunt momente când mă răpune oboseala atât de rău încât abia îmi mai pot ține ochii deschiși. Acelea sunt, de regulă, momentele în care vreau să scriu, să citesc și să-mi fac treaba. Oricum ar fi, ultimul lucru pe care l-aș face în astfel de clipe ar fi să dorm sau să stau întinsă. M-ar deprima. Totuși, problema intervine în situația în care trebuie să interacționez... căci devin extrem de francă și mult mai puțin tolerantă. Poate greșesc, poate doar sunt eu ignorantă... însă în astfel de ipostaze aș vrea să nu existe nimeni în jur, căci aș putea transforma o discuție de ceai într-o polemică interminabilă.

În general am ajuns la concluzia că sunt două lucruri care mă enervează (constant):

1. Corecturile greșite
2. „Călcătorii pe nervi” (cicălitorii)

Din prima categorie fac parte persoanele care se considera net superioare masei... (...) ... și realizează o corectură greșită asupra unui lucru care inițial era bine făcut (poate se întâmplă asta din nevoia de uniformitate), iar în a doua categorie intră cei ce cred că te cunosc atât de bine, poate mai bine decât te cunoști tu însuți, și pretind atât de insistent că știu ce simți/gândești/vrei/visezi... și se bagă cu picioarele în viața ta. Mda.

Give me your heart, make it real... or else forget about it!

Azi am auzit la radio, în mașină, o melodie care de fiecare dată îmi dă poftă de viață... am reîntâlnit ritmurile ce-mi fac inima să vibreze atât de puternic. Câteva minute am uitat că e februarie, că eram în timpul programului... sau că viața nu ar fi un lung șir de tango-uri de seară pe o plajă caldă din Tenerife...

... ah sh. Mâine e crapy valentine...

Paza bună trece... primejdia rea!

Așa s-ar zice. Se poate ca așa să și fie... deocamdată nu am reușit să fiu în nicio privință suficient de precaută încât să pot vorbi din experiență... dar zic și eu mai departe, că așa am auzit.

Am scăpat și de asta. În sfârșit mă pot concentra pe activitățile ce-mi plac... vreau să mai citesc. Mi-e atât de dor de o carte de calitate. Uneori am momente când simt cum mă ofilesc de prostie. Parcă mi se usucă mădularele de sete de lectură. Mintea îmi dă rateuri și vocabularul mi se... sărăcește. Lipsa de exercițiu intelectual, suprasolicitarea, a(fe)cțiunile psihosomatice...

Dar am scăpat. Am o șansă de salvare. Problema este... cât voi profita?

Atunci când nu știiiiiii câți de „i”...

Mă distrează teribil când citesc diverse statusuri, mesaje, articole, modul în care unele persoane aleg să evite informarea corectă cu privire la normele de ortografiere. Astfel, decât să caute repejor pe internet când se folosește un „i” și când se folosesc mai mulți... preferă să folosească așa-zisa „licență poetică”... punând o infiiiiiiniiiitateee de iii-uri. Știu, e mai expresiv textul...

Mama lui de I!

Aberații...

Sunt atât de obosită că nici nu mai știu exact ce mă doare... ce mai simt și ce nu.
Vreau să citesc ceva. O apariție nouă, o carte de calitate. Mi-e dor.
Dar deocamdată mă mulțumesc să depășesc perioada aceasta epuizantă. Când voi scăpa de sesiune voi fi cu adevărat fericită. Activitatea zilnică nu va mai părea atât de solicitantă, chiar dacă voi prelungi programul de absenteism de acasă. Paradoxal, nu va mai fi atât de obositor. Faptul de a fi prezentă într-o sală de curs după program nu este atât de solicitant ca faptul de a învăța pentru examen... după o zi de patinat cu tocurile pe gheață.
Măcar îmi place.
Programul, nu sesiunea. Ha.

Nu mai sunt nici coerentă.
Mi-e somn. Nu știu de ce mă mai deranjez să consemnez. Cred că mi-a intrat în reflex tastatul. 

Târziu...

Inițial îmi propusesem ieri să scriu... să marchez ultima zi a lunii ianuarie, dar din cauza conjuncturii nefavorabile am fost nevoită să amân. Cred că așa se întâmplă mereu. Suntem nevoiți să facem sacrificii pentru fiecare mâine irosit aiurea. Sunt zile asupra cărora nu ne vom mai putea întoarce. Zile în care ne-am chinuit, stresat, mâniat... zadarnic. Zile în care am crezut și zile pe care am fi vrut să le ștergem din calendar, uitând că poate vom dispera cândva după ele... uitând că toate ne sunt numărate, iar o zi în plus sau în minus poate conta. O zi în plus ne poate folosi enorm în a ne cere iertare... o zi înseamnă speranță, pregătire. O zi în plus de pace, de dragoste, de armonie... poate face minuni. O zi de răbdare și bunătate. Poate o singură zi... din toate cele pe care le-am alungat, din cele în care am fi vrut să nu ne mai trezim dimineața, din cele în care ne-am supărat părinții, bunicii, frații, soții, copiii, prietenii, profesorii, șefii, vecinii, duhovnicii... sau trecătorii grăbiți de pe stradă care nu ne-au făcut suficient loc să trecem. Fiecare zi... contează, căci într-o zi... ar putea fi prea târziu.
Să nu uităm că suntem muritori.
Să nu uităm că discuțiile negative ne grăbesc moartea. Dacă nu fizică, sigur sufletească.
Decât să trăim o zi în regret și nervi, mai bine nu am mai trăi-o.

Azi am pierdut încă o zi. Sunt 9 ani... de când mă rog pentru o zi... 9 ani de când s-a rupt din mine cea mai frumoasă parte. Nu am decât amintiri. Imagini colorate în suflet. Nicio fotografie, niciun manuscris. Nimic. Decât o icoană, o carte de rugăciuni... și o memorie vie.
Plâng, dar e inutil acum... căci sunt 9 ani de când aș vrea să îmi pot cere iertare, dar nu am cui. Când m-am născut credea că nu-l voi putea iubi... și a murit neștiind cât de mult îl iubeam. Căci în 13 ani nu am găsit o zi să-i arăt.


1 februarie... s-a stins o stea din universul meu. Asemenea lui Platon mi-aș dori acum să pot fi Cerul, să-l privesc cu toți ochii mei. Dar nu mai pot. E inutil acum. E tot degeaba...

Să zicem...

Mă întreb când va deveni și competența o modă? Când vor realiza oamenii că nu șantajul și exemplul negativ dictează? Ci dimpotrivă... dacă cineva nu îți face rău, nu înseamnă că nu poate, ci pur și simplu optează pentru a nu o face. Puterea nu stă în cât de mult îi atacăm pe cei din jur, ci dimpotrivă, în cât ne putem smeri și abține în tot acest joc mizerabil în care fără voia noastră suntem implicați.

Uneori trebuie să ne scoatem cămașa... dar poate avem mai multă demnitate dacă o ținem în continuare pe noi și plecăm triumfători, lăsându-i mască pe cei ce ne-ar fi vrut umiliți.

I dk... I'm just sayin'