Şcoală... eterne amintiri!

Mă simt împlinită! Am scăpat de statul acasă, de febră, de ţipetele ce mă urmăreau şi de lumini (despre care mama spune că au fost numai în mintea mea din cauza răcelii) şi... mi-am luat inima-n dinţi azi, întorcându-mă la şcoală (am lipsit şi mult rău...o zi, dar oricum mi s-a părut enorm!!).
Ce bine mă simt când îl aud pe Bogdan Miu: "deşteptarea cu EuropaFM" (am devenit dependentă de postul ăsta de radio), sau când văd iar sts-uri precum "m-am săturat de şcoală, de ce trebuie să mă duc la şcoală?" şi apoi când sunt pe coridor şi îmi văd toate prietenele şi toţi prietenii (ca să nu fac discriminare...).
Off.. nu mai ştiu cine spunea de şcoală că e o a doua casă, familie... dar, oricine a spus asta, este un mare înţelept... Poate că nu sunt eu cea mai silitoare persoană, poate că mă "oftic" atunci când iau o notă mică... dar, nu aş putea să îmi imaginez viaţa fără ea!


(Şi apoi... plimbarea de după ore... -sau uneori înainte de ore...- Mi-aş dori să fiu cât mai mică şi să trăiesc veşnic -dar tot susţin că mă doboară asteniile de primăvară)
PS: Sper să nu supere pe nimeni pozele... Adică... să nu mă omoare nimeni! (Să vezi cum se simte şi de data asta ca de obicei) :))

În noapte mă trezesc... cu luna de pe cer vorbesc...

Luna... chipul acela strălucitor ce apare seara pe cer... planeta guvernatoare a zodiei rac (adică şi a mea)... motivul multor dedicaţii ( a da "luna de pe cer"), dar mai ales psihologul "lunaticilor" şi băiatul chipeş, galant, ce deoache fetele, a pus stăpânire acum şi pe mintea mea. Era şi o carte "Minciuni sub clar de lună" de Amanda Quik care îmbina umorul cu suspansul... De fapt, privind în ansamblu, asta este luna - un spectacol umoristic ce te aduce în suspans.
Personal, pot afirma că cele mai frumoase (sau cele mai neplăcute - adică exact extremele) seri, sunt cele în care luna este plină. Sunt "lunatică"? Să fie acesta adevărul? Poate... de ce nu?! Dar, prefer să cred că luna mă domină în totalitate, tocmai fiindcă într-o altă viaţă am fost o stea, căreia chipu-i îmbătrânit i-a răpit sufletul...

Da, da.. bla bla-uri.. ştiu!
Acum stau şi aştept ca într-o noapte, când voi mai privi pe întreaga durată a drumului spre casă, luna, să mă trezesc metamorfozându-mă şi fizic, nu numai psihic... (adică, până la urmă nu e fair play luna asta... îmi spală creierul degeaba?!). Ce simpatic ar fi să mă trezesc o lupoaică... asemenea celor din desenele animate cu Johnny Bravo ... Doamne, ce copilă sunt! :)) (totuşi cred că ar fi o teroare să am blană)...

Numere...

Tot spuneam eu ieri ca numărul meu preferat este 11 ... (De fapt e moştenire de familie: mama e născută pe 11 şi eu o ador pe mami :D, cartea preferată a lui tati este "Unsprezece" - Eugen Barbu, ai mei s-au căsătorit pe 11, în luna a 11-a a calendarului, întâmplarea face că stau la apartamentul 11. Când m-am calificat anul trecut la naţională, am stat în banca cu nr 11)... Mă gândeam că poate aş putea folosi calcule matematice, care să aibă ca rezultat cifra 11 ... (sunt eu la filologie, dar mereu mi-a plăcut matematica).
Aşa că am făcut un fel de joc (adică, am adunat litere - şi nu, nu este vorba de ecuaţii cu necunoscute). Astfel, alfabetul l-am transformat cu totul în cifre:
1 - A, J, S
2 - B, K, T
3 - C, L, U
4 - D, M, V
5 - E, N, W
6 - F, O, X
7 - G, P, Y
8 - H, Q, X
9 - I, R

Pe stilul "nou", numele meu devine:
V L A D L G R A Ţ I E L A - T E O D O R A (să nu omit cratima deoarece are rol de scădere)
4 3 1 4 3 7 9 1 2 9 5 3 1 2 5 6 4 6 9 1

Dar este drept că mă pot juca oricum vreau cu literele (cifrele), nu?
Astfel, încep prin înmulţirea termenilor: Vlad = 48 L = 3 Graţiela = 17010 Teodora = 12960
La un loc, numele meu devine 48*3*17010-12960 = 2449440-12960 = 2436480
Descompunând în factori primi avem:
2436480 | 2
1218240 | 2
6092120 | 2
152280 | 2
76140 | 2
38070 | 2
19035 | 5
3807 | 3
1269 | 3
423 |3
141 |3
47 |47

(1)

Acum, adunăm termenii: 2*2*2*2*2*2*2+3*3*3*3+5+47= 128+81+52= 261

Dar cum
D2 = {1,2}
D6 = {1,2,3,6}
D1 = {1}

Reunind cele trei mulţimi obţinem:
Df = {1,2,3,6}
Dar cum 1 este divizor comun al tuturor numerelor, îl excludem rămânând la 2,3,6. Adunând cele trei cifre rezultă:
2+3+6= 11 (q.e.d)

:)) deci, se poate!
(Scuzaţi că nu am folosit 2 la puterea a 7-a, dar nu îmi permite fontul, ridicarea la putere)

Olimpiade... o, Doamne!

Fraţilor... Vin olimpiadele, concursurile... toate! (de unde vin, nu mă întrebaţi că nu ştiu) Pune-ţi-vă cu burta pe carte să le arătăm ăstora mari care ne cred incompetenţi, că se înşeală... Da vedeţi cum faceţi cu învăţatul să nu exageraţi... Mai luaţi şi o pauză! :))
Aşadar, la chimie, fizică şi mate e prea târziu să mai candidaţi la naţională, v-au luat-o alţii înainte dar, mai sunt şi altele:
Română - Botoşani
Istorie - Tg. Mureş
Geografie - Buzău
Biologie - Arad (I'm gonna miss you Arad - anul trecut ştiinţe socio-umane)
Informatică (nu o să aveţi loc de Dany, aşa că nu vă bucuraţi prea tare) - Ploieşti
Ştiinţe Socio-Umane - Galaţi
Lb. Engleză - la noi!! Rm. Vâlcea
Religie - Satu Mare


Acum, orientaţi-vă şi voi! Şi nu faceţi ca mine :)) Să încercaţi prea multe în acelaşi timp, ca s-ar putea să le trataţi pe toate superficial şi să nu fiţi în stare de nimic!

Surprize, surprize!

Dom'le... Nu am cuvinte! Am avut parte astăzi de o surpiză deosebită. Am intrat şi eu ca omul, după o zi obositoare de şcoală, pe mail să îmi verific corespondenţa. 8 mesaje noi! Dumnezeule... cine îmi scrie mie atât? (oricum, ignorând detaliile tehnice lol) Am început cu numele mai cunoscute, astfel, am descoperit acest mesaj:

"LBP to me: si dac-as mai avea adrese de email...

...as mai da unu'-doua premii :D ...da' n-am! (Ca premiul ajunge in email si poti sa-l iei de acolo si sa ti-l pui in pagina - adica in blog.)
B. :)"

Nu am înţeles pe moment despre ce este vorba, dar când m-am întors în inbox, surpriză (un mesaj pe care de altfel îl ignorasem):

Awarded by
LBP to Resurgam! Esse quam videri malim...

Ce pot sa mai spun? (ignorând anul :))...) Mulţumesc frumos, chiar este o surpriză tare plăcută!

Înapoi în bănci...

A început al doilea semestru "cu genele-i lungi şi pline de îngrijorări pentru copiii de şcoală" (poate că aş spune în condiţii obişnuite, dar nu şi acum)... Ce să mai atâta tevatură, atâtea bla bla-uri fără rost... să trec direct la subiect.
Sincer?! A fost obositor. Şcoala este aceeaşi, colegii sunt cei vechi (exceptându-i pe cei trei nou veniţi, - hee hee, ce o fi fost în capurile lor când au venit aici), profii sunt aceiaşi, iar băncile sunt incomode.
Ha ha ha, foarte poetic. Cred că mi-e deja dor de copii - genii şi de boli "faine" şi nu în ultimul rând de sentimentul acela (ne)plăcut de ... lene, care mă cam stăpânise în ultima vreme. Iar note, iar teme, (aoleu, e al doilea semestru... moarte curată) şi nu în ultimul rând, insomnii (şi la pachetul de bază mai primesc bonus pe tata care să îmi facă IAR capul calendar cu aceleaşi lucruri: "Iar ai plecat nemâncată!", "copilule, ai să ajungi la nebuni în ritmul ăsta!", puţin ajutat de mama "dacă în două minute nu eşti în pat, opresc curentul!"), dar deh... nu am de ales: ori la bal, ori la spital (şi da, şcoala e balul! Belive it or not!)
(mesajul?! Mai bine m-aş duce la culcare - şi da, mi-e dor de Ana :D)

Pauză de... un zâmbet!

Ce spuneam în alt articol? Cazuri care revoluţioneză lumea?
Nu, nu este vorba de învierea lui Ceauşescu, nici de un nou Paganini, sau Eminescu... Nu de vreun Oscar sau Nobel ci de ceva aparent simplu şi fără importanţă, dar de o valoare inestimabilă...
Haide să încep cu începutul...
Mai ţineţi minte geografia noastră "iubită" din clasa a VI-a?
Eu una îmi amintesc acele ore ... umilinţă curată... "Unde sunt insulele..." era de ajuns pentru a avea frisoane. Mereu am fost certată cu această materie dilematică (pentru mine), dar, ia uitaţi cum mă face de râs o comoară de fetiţă de NICI 2 anişori...


Totuşi, există şi copii supradotaţi (mi-ar fi plăcut să fiu şi eu unul din ei, dar n-a fost să fie)... Cazurile de genul acesta mă fac să zâmbesc, dându-mi seama că mai există totuşi speranţe ca lumea să devină un loc mai bun...
Ehh.. acum, eu sunt înebunită după copilaşi, dar să fie şi un copil-geniu la o materie la care nici acum nu stau prea bine (spre ruşinea mea)... este adorabil!

Acum voi, lichelelor (sau cum ar zice Teo), loazelor, snobilor... luaţi aminte şi vă ruşinaţi!

PS: Am ajuns la vorba tatei! "Nu sunt copii, sunt nişte oameni mici!"

My happy family

Astăzi sunt iar fericită. Am găsit motivul durerii ce stătea ca un junghi în spatele meu... Am descoperit ce îmi lipsea, pentru a putea zâmbi: familia împreună! Am primit vestea îmbucurătoare astăzi de la mami... În sfârşit, îmi vin frăţiorii acasă. Sincer, dacă ar fi să îmi măsoare cineva dorul pentru ei, nu ar fi în stare să o facă (şi nu pentru ca este o marime adimensională).
Sâmbătă la 23 aterizează Mike acasă şi Duminică, vine si Gabi... Doamne! Având în vedere că pe Mike nu l-am mai văzut de la Crăciun iar pe Gabi din ianuare... Mă aflu în culmea extazului!! (păcat că începe iar şcoala.. Of, fir-ar!)...

Se poate..

Am aflat că există oameni ce posedă anumite calităţi care, într-adevăr revoluţionează lumea... http://www.youtube.com/watch?v=WfoGsXYLxcs De fapt, aceasta este o boală, nu neapărat o calitate...
Aşa cum unii dintre noi auzim mai pronunţat (mai ales când mănâncă cineva în preajma noastra ..lol), alţii se preocupă cu bârfitul (din păcate trăim în sec. XXI, într-o ţară plină de telenovelişti preocupaţi de acest sport ce nu necesită activitate intelectuală), aşa alţii se gândesc să îşi dezvolte atuurile...
Din mai multe filmuleţe asemenea celui postat mai sus, am înţeles că este vorba de o boală care îi face pe aceşti oameni.. speciali. Se numeşte sinestezie. Specialiştii spun că sinestezia reprezintă combinarea simţurilor. Considerată multă vreme o simplă curiozitate, oferă indicii importante despre cum este organizat şi cum funcţioneaza creierul. (mai multe detalii aici )
Oricum, se zice că în timp ce se dezvoltă unele calităţi, sunt reduse altele. Cel mai des, oamenii ce suferă de această boală (e impropriu "suferă" şi "boală"), sunt solitari şi de obicei cu probleme în comunicare.
Judecând după poeziile lui Bacovia, tind să cred că şi el era atins de această boală... Rămâne oare o enigmă?
Si mai interesant: CLICK ME

Încă mă mai mint...

Din bătrâni se povesteşte că “după furtună vine vreme bună” sau “fiecare şut în fund e un pas înainte”… bine, bine… a fost furtună, am primit şuturi, dar mă întreb eu acum… oare trebuie să aştept până la vară ca să prind o zi cu soare? Nu degeaba Murphy prezintă viaţa atât de neagră. Am crezut mereu că este ironic, eram convinsă că este vorba de un om care nu a ştiut să guste decât partea neagră a lucrurilor, dar am învăţat pe „pielea mea” că de fapt era un om ce spunea adevărul … un om ce a încercat să le împace pe toate şi… ce a primit în schimb?! Nimic. Experienţă de viaţă cel mult… pe care să o lase în urmă.

Ei bine eu, îi calc pe urme… dacă ar fi să am răbdarea şi inteligenţa de aur a marilor filosofi, aş scrie multe astfel de texte, dar nu posed aşa ceva. Nici nu ştiu ce să spun, sunt şocată până la orbire de ce se întâmplă în jurul meu „And I can’t seem to get my head around, all the things that I fell good about, always seem to disappear.” (Şi s-ar părea că nu pot face faţă, toate lucrurile de care mă simţeam fericită/mândră, mereu dispar) Spune Melanie C în una din piesele sale: „Better alone” (care întâmplător este printre preferatele mele)… Cam asta mai pot simţi eu acum… un stres continuu, un drog ce îmi umflă venele şi o tăietură ca de cuţit în gât. Cum zicea Eliade „sufletul se zbate, vinele se umflă; creierii dor.”

N-am să mă descurajez atât de uşor, cu toate că tare aş sparge ceva ca să mai uit de timpul ce mă presează, dar nu cred că este o rezolvare. Rămân la volumul ridicat în boxe si ţipetele muzicii, până când îmi voi regăsi cumpătul şi voi uita de toate tăieturile de pe creier…

(I'm not supposed to be scared of anything, but I don't know where I am

-Nu ar trebui să fiu speriată de nimic, dar nu ştiu unde sunt
I wish that I could move but I'm exhausted and nobody understands (how I feel)

Mi-aş dori să mă pot mişca dar sunt obosită şi nimeni nu înţelege (ce simt)
I'm trying hard to breathe now but there's no air in my lungs

Încerc din răsputeri să respir dar nu există aer în plămânii mei
There's no one here to talk to and the pain inside is making me numb

Nu este nimeni aici cu care să vorbesc şi suferinţa interioară mă amorţeşte)

- Exact aşa mă simt: 3 doors down – changes

Memorii...

"Dacă cerul ar putea, să te-aducă-n calea mea..." Frumoase versuri... toată ziua am stat şi m-am gândit la ce reprezintă pentru mine, având în vedere că le-am fredonat continuu... Poate este de vină faptul că aceasta piesă (Proconsul - "Cerul") era foarte cunoscută pe vremea când mi se spunea "scufiţa roşie" (perioadă ce mi-a rămas foarte puternic întipărită în minte), sau poate pentru că, spre deosebire de ceilalţi "îngeraşi ai mamei", eu îmi alintam mamica prin aceste versuri. (Acum mi-am amintit şi videoclipul, foarte difuzat la acea vreme pe "Atomic"... -ehei, ce vremuri!)
Ciudat cum, nişte versuri atât de banale în cuplu ("parfumul tău pe perna mea, mă răscoleşte"), au putut marca un copil de 3-4 ani ce îi ducea lipsa mamei (internată în spital), dar... se poate.
Ciudat. Ascult cu atenţie versurile şi o văd, cu faţa-i de înger, în acea cămăruţă în culoarea gutuii, ştergându-mi lacrimile, dar abia stăpânindu-şi-le pe ale sale, ascunzând emoţia în spatele unei îmbrăţişări sincere. Doamne, unde fug anii noştri?

(PS: Scuzaţi neglijenţa mea la adresa pozelor... Eram şi eu mica ...)

S-a întors lumea pe dos...

...În ultima vreme lucrurile s-au dat rău de tot peste cap... Exceptând concursurile "de cultură generală" unde răspunsurile demască incultura, ( http://news.yahoo.com/s/nm/20080131/od_nm/dumb_odd_dc ) şi totodată excluzând ceea ce am auzit la radio cum că un parlamentar X are datorii în bancă de până la 80.000 Euro, lumea a luat-o razna rău de tot...
Cred că este de vină câştigul de la loto, de duminică sau dimpotrivă, reportul unei săptămâni întregi la EuropaFM "bani de benzină"... Indiferent care ar fi motivul, cert este că lumea s-a tâmpit. (ca să fiu directă)... Copacii au rămas fără crengi, Luna e roşie (şi nu glumesc...), nu mai sunt stele pe cer, şi chiar şi Ana a luat-o razna (sau poate eu mă schimb şi nu îmi dau seama)... Dar cel mai rău e că astăzi am fost confundată cu Shirley Temple... EU!!! De unde şi până unde?! Şi nu cred că era o glumă proastă, căci ochii blânzi ai bătrânei ce mi-a mărturisit această asemănare imposibilă, păreau a fi extrem de sinceri.
Nu mai înţeleg nimic, din nimic... Oraşul ce aproape 16 ani mi-a fost prieten acum... îmi pare străin, iar oamenii... mă privesc extrem de diferit. Nu mai sunt fetiţa aceea draguţă cu multe codiţe, care obişnuiam să fiu, sunt puştoaica speriată de fantome (sau mai exact de propria-i umbră)... Încă un motiv pentru care lumea se schimbă, dar mai ales... "de când s-a apucat tata de gătit?" ... nu, nici chiar atât de multe diferenţe... decât că îmi îmbogăţesc zilnic blogul...