Friguri şi ţânţari

Fratee... când se vor opri oare toate tâmpeniile astea? Când voi putea respira în sfârşit liniştită fără să izbucnesc în lacrimi şi să împrăşti ură în jurul meu? Când oare voi depăşi această ipostază de a zâmbi o clipă şi a superi la nesfârşit? De ce se joacă atât soarta cu mine? M-AM SĂTURAT!
Nimeni în lume nu merită atâta suferinţă, nimeni în lume nu merită să fie atât de confuz şi de îndurerat şi forţat să zâmbească. Ştii măcar ce e în inima mea? N-ai cum. Mă vezi zâmbind, mă vezi executând comenzi dar... nu mai e mult şi o voi lua serios razna. Bateriile-mi sunt pe terminate şi neuronii praf. Înţeleg că o supărare nu vine niciodată singură dar... mai dă-le *** de supărări că prea s-au adunat toate pe capul meu. Deja nici nu mai ştiu pentru care din ele sufăr. Mă trezesc doar izbucnind de durere, cu inima roasă şi fără forţă de a mă ridica şi ajung la un momentdat să mă întreb pentru ce sunt astfel. S-au adunat prea multe. Chiar atât de matură trebuie să fiu? Să îndur atâtea... Mă gândesc dacă eu am greşit. Se vor îndrepta toate când voi învăţa să... să ce? Dă-mi un pont! Când voi învăţa să apreciez? O fac şi acum, sau mai exact acum mai mult ca niciodată. Turbez singură. Niciodată n-am avut răbdare. Poate că asta trebuie să învăţ, să aştept... dar tare greu mai e.