Timpul trece încet

Ştii, la un momentdat devine foarte ciudat… când ajungi să nu mai distingi visul (sau mai bine zis coşmarul) de realitate. Ştiu prea bine că sentimentele se transmit dar nu le pot înlătura pe cele negative. De unde atâta răutate? De ce atâta suferinţă şi durere în vise? Interpretarea ultimelor vise e tot mai bună dar deja… simt că nu mai am forţa de a mai crede, forţa de a trece mai departe. Nu mai plâng în realitate, nu vreau să mai fiu văzută plângând şi nici să îi mai fac trişti prin acest fapt pe acei oameni care mă vor fericită – căci nu e vina lor că sufletul meu e gol sau mai rău, plin de fiere… dar visele mele sunt inundate de lacrimi. Trezirile constante şi palpitaţiile mă aduc într-o lume pe care încerc să o alung dar parcă mai tare mă alungă ea de lângă mine. Am ajuns să-mi visez sufletul, am ajuns să mă întristez îngrozitor la acest 59… spre fix… Degeaba atâţia oameni dacă pe fantomaticul el nu am fost lăsată să îl văd. M-a ţinut departe. Decât costumul gri s-a remarcat dar n-aş fi crezut. E vis, dar durerea şi ignoranţa persistă şi invadează amintirea. Nu înţeleg de ce acum nu mă pot îndepărta, de ce de această dată insist atât, de ce încă mai visez, de ce încă mai cred şi mai sper… de ce încă îmi mai sacrific zilele inutil? E trist… 

PS: După atâta vreme în care nu am mai ascultat şi pus muzică revin cu o piesă foarte tristă dar şi frumoasă care are forţa de a mă umili.


Comentarii

Postări populare