Trash

Se aşează în dreptul aceluiaşi neon stins, demult întrerupt. Un chip trist, străin de sine, oglindit în lacrimile ce se scurg şiroaie pe podea. Ridică privirea, luminează întunericul şi trece mai departe cu gândul spre fereastră. Ochii roşi ascund o tristeţe prea devreme cunoscută, stau să se verse în podea, să prindă nuanţa maro a parchetului aşa cum erau cândva. Se mai văd totuşi câteva urme de licheni în ochi, lichenul ce era ea cândva se mai resimte doar în marginile verzi ale ochilor…
Suflarea tot mai grea se întrerupe uşor, răsună în ritmul inimii, se pierde uşor în chaosul provocat de prea multă linişte ucigaşă. Atât a mai rămas – linişte. Un astfel de personaj omniprezent, diabolic pe care numai cei ce se sting încet în singurătatea mulţimii, îl pot vedea şi simţi. Se stinge uşor printre gânduri…
Se acoperă uşor, strânsă tot mai puternic în sine, implozia provocată de prea multe speranţe creează totuşi prea multe victime şi doliul stinge uşor chiar şi lacrimile. Nici măcar atât nu mai poate. Orice cândva ar fi fost un vis, o speranţă, acum e o durere de inimă. Realitatea e de mult plecată în concediu, să se bronzeze şi în schimb rămâne mitul, aparenţa, acel duh alb apotropaic ce o fereşte de moarte şi… atât. Un chin resimţit ca o viaţă, o stoarcere de sânge, o apăsare pe buton.

Comentarii

Postări populare