Stai liniștită, e „iubibil”!

Citesc adesea, întâmplător, tot felul de texte referitoare la cât de mult a iubit ea, cât de fraier a fost el... cât de... nu va mai găsi. Sunt lucruri pe care mai mult ca sigur obișnuiam să le scriu și eu cu ceva ani în urmă când nu mă maturizasem, când nu mă izbisem încă de praguri și nu pășisem pe cărările reale ale vieții.
Nici acum nu sunt cine știe cât de matură. Sunt încă o copilă destul de necoaptă și de naivă, dar dacă e să fi învățat un lucru, acela este cu siguranță că orice om poate fi fericit. Acum și mereu. Tot ce trebuie să facă e să vrea. Să își permită. Să nu se mai autocenzureze.

Nu știu dacă există cu adevărat „suflete pereche”... iar dacă există, nu știu dacă sunt menite să trăiască împreună. Poate se întâlnesc întâmplător: un el și o ea care la un moment dat își zâmbesc, dar pleacă mai departe. Pot fi amândoi căsătoriți și fericiți, sau poate unul locuiește în Paris și celălalt în Moscova și se întâlnesc întâmplător în stația de metrou de la Eroilor... trec unul pe lângă altul, simt un cutremur puternic, se cunosc... din priviri... și totuși pleacă mai departe. Nu știu. Dar un lucru știu sigur: oricare doi oameni se pot îndrăgosti și pot fi fericiți împreună, în ciuda tuturor diferențelor caracteriale, sociale, morale. Dragostea nu te prea întreabă dacă ești de acord cu obiceiurile celuilalt, cu stilul de viață, cu părul rasta sau cu cercelul din limbă. În general ne îndrăgostim și atât. Apoi avem impresia că doar noi am putea iubi persoana respectivă atât de mult. E firesc. Sentimentele sunt abia scoase din cuptor. Nu ne putem imagina viața fără persoana respectivă. Ne punem sufletul pe tavă, etc etc etc. Și când inevitabilul se produce... când (să punem varianta extremă) se plictisește și pleacă... la alta... suntem convinse că „fufa aia” nu îl va putea iubi niciodată. Suntem sigure că nu va putea fi niciodată iubit cum l-am iubit noi... de parcă ar fi handicapat și noi am fi Mama Milosteniei. Mai bine am recunoaște că ne e frică de faptul că am putea rămâne, de fapt, noi, singure și mizere, sau că am putea da de cine știe ce idiot care să ne trateze ca pe niște proaste... să trăim noi cu regretul că am dat cu piciorul și am stresat un băiat bun.
Culmea e că majoritatea femeilor, la un moment dat, gândesc așa. Se simt amenințate, fragile... și totuși au orgoliul să creadă că sunt cele mai speciale. Poate chiar sunt. De fapt, sigur sunt! Fiecare femeie este specială în felul ei... așa cum fiecare bărbat este deosebit în felul lui. Citeam undeva, mai demult, în jurnalul unui tip, că pentru fiecare bărbat, oricât de golan  sau de mascul Alpha, există o ea pe care probabil a lăsat-o cândva să plece și pe care o regretă. De regulă ele-le nu sunt cele care se vaită că ar fi iubit cel mai mult. Sunt persoane din prima adolescență, care i-au făcut pentru prima dată să se simtă iubiți sau apreciați. Presupun.

În fine.

Totuși, mai târziu, bărbatul care se săturase de pisălogeala femeii perfecte, găsește una mai pe gustul lui: poate mai grasă, mai slabă, mai urâtă... oricum ar fi ea (că și fotomodel să fie, femeia perfectă tot îi găsește defecte destule... că doar... e cea care a transformat-o pe ea în rebut), și această nouă fată ajunge să îi aducă mai multă fericire, sau măcar la fel de multă. Cea părăsită e frustrată. Tot ea e ofticată că vede că nenorocitul ăla nevrednic de dragoste este fericit. Poate chiar a fost convins de tuta aia să renunțe la piercing-uri. L-a făcut să își scoată și tatuajul... ba chiar a ajuns să poarte costum...deși ea încercase atât de mult, zadarnic, să îl convingă.
Long story short: bărbații, la un momentdat, dacă sunt norocoși ... și dacă dau peste cine trebuie... se maturizează. Asta, sau iubesc atât de mult încât sunt dispuși să se schimbe. Sau pur și simplu sunt fericiți, plictisiți sau obosiți.

Pentru cât timp? Asta nu pot spune. Dar cu siguranță nefericirea lor ulterioară nu are nimic a face cu faptul că l-ar fi iubit ea atât de mult încât îi duce dorul. Prea puține sunt cazurile astea utopice în care el ajunge mizerabil și lipsit de sens din cauză că și-a luat Dumnezeu mâna de pe el.
Ah, și același lucru este valabil și pentru femei. Ba, analizând firea umană pot spune chiar că în majoritatea cazurilor noi suntem mai cutre decât ei... noi mimăm mult mai bine totul. Suferim mai mult la despărțire, dar tot noi urmărim să ne „răzbune” soarta.
Asta înseamnă lipsă de maturitate.
Mereu am avut o problemă cu feministele...sau cu misoginii.

Femeile și bărbații au fost lăsați de Dumnezeu să se iubească. Ideal ar fi un bărbat unei femei...dar în lumea asta atât de plină de ispite și atât de disproporționată, e greu de crezut că tentația nu se va instala. E dată încă din pântecul mamei. Cei ce vor să fie iubiți astfel, să se căsătorească tineri. Există două șanse: fie să fie norocoși și să ducă până la capăt o dragoste exemplară, curată, fără prea multe zdruncinături, fie să aibă o viață de rahat, să ajungă frustrați, divorțați sau cu amanți/amante.

Depinde de fiecare cum își scrie soarta.

Ideea: nu mai fiți naivi/e, dragilor și dragelor! Făt Frumos și Ileana Cosânzeana au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...dar nu neapărat împreună! Mai există și alți prinți și alte palate.

GATA

Gata!! Am mai scăpat de un hop. La comunicare am terminat sesiunea... mai am examenul final la DPPD și termin!
Acum am chef de vară, de mare, de distracție!!

Despre banalități... despre iubire

Când iubești... iubești pe nesimțite! Nu știi de unde se naște compasiunea, cum se dezvoltă, de ce pare uneori să se ascundă... și cum, pe nepusă masă, revine. Când iubești, empatizezi. Simți fiecare suflare, suferință, fericire...chiar dacă de multe ori stai ascuns în spatele unui paravan și nu spui nimic. Poate nu te manifești, dar aprecierea, respectul, simpatia se dezvoltă gradual în interiorul tău și nu poți cunoaște supărare la adresa celui pe care îl iubești.

... când iubești, ești fericit.
... și când ești căsătorit cu acela pe care îl iubești, ai totul!
Prinzi forță, iar dragostea te motivează să-ți dorești mereu o nouă zi în care să mai beneficiezi de zâmbete.

Pentru reptilianul din mine

După un somn profund la prânz... și zeii prind putere. Ploaia a stat. Printre ochiurile perdelei intrau timide câteva raze de soare. Pe fundalul viței vecinilor din față, mi-am regăsit Edenul...

Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să am o tensiune reptiliană, ca azi dimineață, mai ales în contextul actual când inima ar trebui să pulseze măcar puțin mai rapid... dar acum aproape că stătea pe loc.

Spirt în șosete, picioare întinse și muzică bună.
Mă bucur că am găsit o melodie care să-mi redea tonusul.
 Recomand!



Everything that kills me, makes me feel alive... everything that downs me, makes me wanna fly.

I feel something so right doing the wrong thing!

Nihil sine...

Sunt dimineți în care te trezești încrezător... și dimineți când pașii îți umblă rătăciți pe cărări întrerupte. Buimac, te întrebi de ce mai respiri. Privești fereastra și nu înțelegi nimic. Obișnuia să-âi placă ploaia... îți dădea încredere... cândva. Acum nu mai simți nimic. Decât durere. Atât. Te sufoci în trăiri fizice și-ți lași sufletul aruncat într-un colț. Ce rost mai are acum să mai speri, să mai vrei, să mai gândești. Oricum nu te-a ajutat cu nimic nici în trecut.
E un fel de beție cea pe care o trăiești. Mahmureala e infantilă pe lângă sentimentul anost ce te cuprinde.
Pleci de lângă fereastră, căci oricum nu îți spune nimic. Auzi în fundal aceleași voci binevoitoare pe care ai vrea atât de mult să le satisfaci, dar sângele ți-e rece și inima blocată. Nici nu-ți mai simți pulsul. Știi că exiști, însă nu poți determina cu exactitate stadiul evolutiv în care te afli. Îți amintești vag episoade din viață... realizezi o spovedanie intrinsecă... te căiești pentru fiecare furnică pe care ai omorât-o în copilărie și te amăgești că vei fi iertat. Tot nu-ți poți explica cum este posibilă prăbușirea unui regat într-o clipă. Tot nu știi ce formă a avut calul troian ce te-a distrus din interior. Știi doar că mai ai puțin și te dărâmi. Zidurile tale exterioare sunt deja puse în pericol. Ploaia cade, te acoperă, te compătimește. Cu ce ai greșit de nu ai dreptul să te bucuri de minuni?

Let it rain...

Și totuși... scrisul mă vânează pretutindenea. Îmi lipsește atât de mult încât sunt la un pas de sevraj. Mintea vrea să creeze, se luptă cu gândurile mult prea mult...

Mi-era dor de muzică, dor de liniște și de visare. Mi-era dor să mă simt atât de fericită încât să nu mai percep durerea.

Plouă... și eu tot ce fac e să o privesc. Printre stropi se prelinge și speranța că la capătul norilor va răsări soarele. Mă inundă un optimism atât de puțin caracteristic mie. Îmi doresc prea mult să se termine cu bine...

Astăzi simt

We are shaped by our thoughts; we become what we think. When the mind is pure, joy follows like a shadow that never leaves.

Buddha

Mai am puțin și depășesc acest sezon. Aștept cu nerăbdare clipa când voi pune pentru ultima dată semnătura pe o foaie de examen. Mintea mi-e oricum mult prea distrată. Se îndreaptă spre clipe viitoare. Nu pot trăi trecutul, când prezentul mi-e așa senin, iar viitorul necunoscut. 

Zâmbesc. Aberez. Dorm cu ochii deschiși.

Azi nu pot fi luată în serios.

Căci azi iubesc prea mult.

Și cu fiecare secundă simt cum în interiorul meu crește...

... mai multă iubire!

Cui îi pasă?

Sunt momente în viață când înțelegi mai bine ca niciodată cum au ajuns strămoșii la vorbele populare, universal valabile. Sunt anumite contururi care îți stârnesc cele mai profunde sentimente (uneori confuze, alteori clare)... însă niciodată nu îți pot rămâne indiferente.

„Nu strica orzul pe gâște”, „nu da mărgăritarele porcilor”, „lupul schimbă haina dar moravul ba” sunt doar câteva din expresiile pe care le-am putut înțelege în numai o clipă.

Uneori întregul univers gravitează în jurul unei clipe, a unei priviri, a unui reproș interior. Până la urmă vorbele nu sunt decât expresia voalată a gândurilor. Niciodată nu vom avea forța și inteligența necesare exprimării exacte a gândurilor. Plus că, la cât de multe ne străfulgeră mintea într-o clipă, ar fi și greu să verbalizăm. Cuvântul a luat, în fond, formă... în urma sintezei minții. Un cuvânt poate fi uneori conglomerarea unui univers mental. Mai rău este că, în relațiile noastre sociale, o privire ține locul întregului vocabular. Degeaba ești doct, tobă de carte, cunoști cele mai ascunse mijloace de exprimare verbală, dacă sufletul ți-e gol. Privirea va exprima întotdeauna handicapul pe care cuvintele vor încerca să-l ascundă. O minte cu adevărat învățată este cea a cărei privire nu are ce trăda. Cel puțin nimic altceva decât liniște, armonie și bucurie. Oricine poate vorbi, oricine poate tăia verbal sau ... gestual, însă nu oricine știe să aprecieze, să răspundă, să iubească. Mințile cultivate sunt mult prea rare. Suntem o planetă de oamenii goi, proști, flămânzi. Suntem sadici, meschini și plictisiți. Ne mulțumim cu răutatea din noi înșine și totodată ne hrănim cu ea. Dezvoltăm un cult al faptului divers lipsit de semnificație. Ne concentrăm întreaga energie asupra unor idei ce nu ne aparțin, unor vieți ce nu ne reprezintă și a unei analize minuțioase realizate asupra caprei vecinului. Încotro mergem? Spre ce nimicuri fără esență ne mai îndreptăm viața? A cui moarte va mai reprezenta carnagiul sufletelor noastre? Cum vom mai învăța noi să trăim? Doar derutați, debusolați... lipsiți de semnificație.

Așa trăim. Nu ne aude nimeni. Nu-i pasă nimănui. Toți ți-ar da în cap.
Trebuie să învățăm să iertăm. Să mergem mai departe.
Nimănui nu-i pasă. Trebuie să fii om să-ți pese.
Ție îți pasă?

Allez Halep!

Am făcut un lucru în premieră azi: am urmărit pentru prima un dată meci de tenis cap-coadă. Complet. Mai ciudat este că m-a fascinat teribil, deși nu m-aș fi așteptat. Este vorba de finala de la Roland Garros a româncei noastre, Simona Halep, contra Sharapovei. A fost o partidă puternică. Am trăit lângă ea intens. Cred că am făcut și tensiune urmărindu-i pașii, rugându-mă să lovească bine mingea și încurajând-o. A avut ocazii bune. Nu mă așteptam să joace așa frumos. E cam tacticoasă și defensivă, dar determinată. Sharapova e mult mai agresivă și mai puternică. Are cu 20 cm mai mult și e cu 5 ani mai experimentată. Scorul a fost strâns în permanență: 6-4, 7-6(5), 6-4.  Românca noastră s-a descurcat admirabil. Anul viitor sigur va aduce trofeul în țară! Felicitări Simona!

Nonvaloarea la putere!

Oriunde am merge există oameni care ne pot aprecia și oameni care ne pot detesta... oameni care se consideră superiori și oameni care chiar sunt. De obicei adevărul se separă singur de minciună, precum se distinge apa de ulei. Cele două nu pot fi niciodată omogene și nici nu se pot confunda. Oricât ar mesteca oricine și ar încerca.
În general societatea asta a suferit o îndobitocire, o schilodire, o transferare a valorilor. S-a produs o inversiune a elementelor concrete. Sunt mult prea mulți oameni modești, fără aspirații, însă de o aroganță ieșită din comun. Aceștia sunt cei care sufocă, precum iedera, și storc orice fel de dorință de autodepășire a celor competenți, dar poate ceva mai fragili.
Uneori respectul împiedică individul din a reacționa așa cum s-ar merita. Unul care poate nu e grozav, însă prezintă potențial, poate fi închistat de hiene și împins spre renunțare. Din păcate în țara asta fenomentul este valabil pretutindeni.
De-asta nu avem politicieni adevărați, funcționari eficienți, elită intelectuală. De-asta totul arată cum arată... ne sufocăm în kitsch-uri, în lucruri făcute pe jumătate. Ne complacem cu ideea că asta este soarta țării ăsteia și nu avem curaj să răzbatem.
Eu recunosc. Sunt o lașă. Plămânii mei se sufocă de fiecare dată când aș vrea să spun ceva, să fac ordine în nesimțirea asta generală. Mi-e prea rușine de rușinea celuilalt...sau mai exact de lipsa de rușine a celuilalt. E imposibil să ne lăsăm călcați în picioare de nonvalori... și din păcate o facem.

Cât mi-aș dori să-mi pot vărsa, măcar o dată, întreaga furie asupra clasei acesteia de dobitoci cu urechile-nfundate. Să le pot arăta cât sunt de penibili în mediocritatea lor. Însă, din păcate, oglinda le este oricum deformată, ochiul le vede numai „binele” propriu... iar eu, intelectualmente, am decăzut. Nu mai am putere să lupt cu morile de vânt.

Murături umane și chiloții transparenți ai Rihannei

Nu mi-aș dori în vreun fel să par arogantă, însă există două categorii de oameni care mă calcă pe nervi sub orice critică: proștii și murăturile. Ba cred că pot suporta mai bine proștii... Sunt unii oameni atât de plini de ei, atât de aroganți, de scârboși ... încât îți vine să le dai un pumn numai când se uită la tine. Nu merită nici măcar să existe, atât de mult poluează cu prezența lor antipatică pământul ăsta. Și culmea, deși nu știu să zâmbească, nu știu să răspundă la salut... că să salute benevol nici nu se pune problema, deși li s-a format o scorbură în obraji de la cât s-au putut strâmba, nu le poate ajunge nimeni la nas.

Băi fraților! Dacă mama voastră nu v-ar fi șters la fund de același lucru ca pe noi toți ceilalți, aș mai fi înțeles să vă afișați superioritatea... dar așa, ce puii mei?

Și acum să revin la ale mele. Am avut azi o zi foarte bună. Zi pe care nici măcar murătura aia nu mi-o poate strica :)).
Ieri tot facebookul, precum tot internetul, era plin de Rihanna în rochia ei sumară. Nu zic, arată bine, dar cred că heterosexualitatea mea, oricât de slab s-ar manifesta în mod curent, mă face să cred că unele lucruri sunt mai frumoase dacă rămân nebăgate pe gât cu forța. Nu o judec pe ea pentru ținuta de pe covorul roșu. E alegerea ei. Puțin în pasă. Eu îi judec pe ăia care mi-au băgat-o pe gât toată ziua. În locul ei m-aș simți violată să știu că intimitățile mele circulă libere pe internet, dintr-un colț sinistru al Brooklin-ului, până în India și la nea ciobanu ăla de la Vodafone. E cam... mult. Ar putea intra în categoria „plăcerilor” pe care vor deputații noștri să pună taxă. Așa m-ar scăpa și pe mine de supliciul de a o vizualiza când caut disperată rețetă de orez cu lapte și foi de dafin... just sayin...

Avem nevoie de autostradă!

Îmi place să cred că nu stă în firea mea să fiu nemulţumită de lucruri... sau poate a devenit un fel de deformare profesională să consemnez numai lucrurile care mi se par puţin desprinse din realitatea pe care mi-o doresc. În orice caz...
ieri am stat în trafic o oră jumate. Am vrut să ajung la Călimăneşti. Acest drum dura, de regulă, 20 minute. De această dată, însă, în dreptul cimitirului de la ieşirea din oraş (cetăţuie) am rămas blocată. Iniţial am crezut că a avut loc un accident, sau că se străduieşte vreun tir să intre pe impovizaţia de drum de centură care - şi asta mă enervează - nu se mai finalizează cam de multicel. M-am plictisit eu de când e blocată porţiunea aceea de drum dar... să zicem. În fine. Afară ploua destul de tare. Eu stăteam deja de 20 minute. Am vrut să mă întorc. Nu eram nici prima, nici ultima. Am zis că ar fi mai indicat să merg pe Dăeşti, însă neştiind care este, de fapt, motivul ambuteiajului, m-am abţinut. Am vrut să sun la 112 să întreb ce s-a întâmplat. Mă gândeam că este accident... dar am intuit că m-ar mai şi înjură careva că folosesc serviciul de urgenţă pentru informaţii trafic. Mai curârnd sunam la Kiss FM şi aveam şanse să aflu. Am mai suportat puţin şi, într-un final, ne-am deblocat. Am mai mers vreo 3 km cu 20-30/h, am mai crescut puţin consumul ca, într-un final, să ajungem să oprim iar. Încă 20 minute. În cele din urmă ne-am mişcat. La 3 benzi, la Gura Văii, era blocat. Se circula alternativ pe acea porţiune de drum. Două benzi blocate (cele ce veneau dinspre Călimăneşti), singura liberă era a noastră... şi pe ea un camion în pană... şi o căruţă. Pe margini se vedeau zgribuliţi şi speriaţi, la capete, omuleţi plouaţi care ofereau prioritate de mers. Cu pancarte bicolore şi cu staţii în mână, probabil înjuraţi, desigur pe nedrept, de toţi şoferii enervaţi, formau imaginea tipică a condiţiei românului. Pe drum se vedea un utilaj rătăcit. Mai mult pe loc decât în funcţiune...dar, la ce să te aştepţi?, ploua.
După devansare am pornit în forţă spre destinaţie. Era, în sfârşit, drumul liber.
M-a întristat situaţia. Nu pentru micul şantier format din trei oameni... ci pentru că mi-a venit imediat în minte utilitatea acelei autostrăzi. De la un capăt la altul, coloana era formată, în majoritate, de tiruri. Erau autovehicule mari, grele, care se grăbeau să-şi respecte graficul de drum, şi pentru care acest blocaj a putut însemna recuperarea în forţă pe un alt tronson. Nici nu mă gândesc la faptul că mai târziu această grabă ar putea lua aspectul unei tragedii. Rămân la atât.
Avem nevoie de autostradă Piteşti - Sibiu. Avem nevoie să ne eliberăm drumurile, să se circule relaxat, liber, fără complicaţii. Dar când un km de asfalt costă cât costă... mi-e greu să cred că această ţară mult prea coruptă va reuşi să înceapă vreun demers bun. Mă doare că la alţii se poate. La noi... poporul stă şi scuipă pe geam.