Nuntă în cer

Cine mai stă prin preajma mea ştie că eu citesc foarte mult, însă nu beletristică. Nu mă pot împăca de nicio culoare cu ceea ce nu ţine de concret ... şi cu toate astea am citit "la viaţa mea" destul de multe romane, nuvele, povestiri etc. Majoritatea pentru şcoală... şi în momentele critice ale vieţii, din proprie iniţiativă. Ei bine... trebuie să recunosc că mereu când citesc romane istorice/romantice ori drame... există un "ceva" care să mă atragă şi să mă facă să-mi doresc să citesc şi mai mult.
Ei bine, de data aceasta nu pot să nu scriu despre ultima carte pe care am citit-o (aparent pentru a-mi putea realiza prezentarea pentru teza de la română): "Nuntă în cer" de Mircea Eliade. Încă din incipit am fost captivată de filozofia de viaţă (sunt o împătimită a filozofiei - deşi da, aici ar putea cineva să-mi sară în cap spunând că nu e tocmai "concret", dar nu asta am vrut să spun. În fine) şi de gândurile pe care poate vreodată le-am gândit, dar niciodată nu am avut curajul să le notez, acuzându-mă singură de misoginism şi existenţialism. În fine:
"Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplător. Te trezeşti că ai devenit ceva, aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acelei transformări."
"Niciun bărbat nu s-ar sacrifica pentru un amor sau pentru avere. Orice s-ar spune despre bărbaţi, oricât de proşti ar fi în majoritatea lor, lucrurile nu pot fi explicate atât de simplu. E aici un fel de vrajă, şi asta nu vine din dragoste, pasiune, ci dintr-o nebunie nesimţită, care cu orice chip încearcă să ne umilească..."
Mai apoi, când sorbeam parcă slovele... am descoperit personajul feminin. Cu fiecare descriere suplimentară şi fiecare gest, mă abţineam tot mai tare să nu am o reacţie nepotrivită, să nu izbucnesc în râs sau în plâns... nici măcar eu nu ştiu ce ar fi fost cel mai adecvat. Poate am mai trăit în vremea lui Eliade. Poate el trăieşte în vremea mea şi-şi bate joc de mine punându-mi în faţă o oglindă menită să-mi deschidă ochii, să mă trezesc la realitate şi să înţeleg anumite lucruri, care mereu m-au speriat. În fine, descrierea tinerei femei -cel puţin în ceea ce priveşte compotamentul, psihicul, gândurile - mi se potriveşte perfect. Şi nu ştiu dacă este totuşi un lucru bun, căci realizez acum cât sunt de exagerată şi de iubită.
Apoi întâlnirea, descrierea dansului... tot. Parcă ar fi pătruns în viaţa şi în mintea mea.

"Femeia ne invită întotdeauna s-o privim cum vrea ea."
„Simt că mă rătăcesc, îmi dau seama că spun foarte prost o sumă de lucruri pe care le văd şi le ştiu totuşi cu precizie, dar îmi place să vorbesc la întâmplare. Asta mă stimulează şi mă odihneşte.”
„Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele pe care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde, şi niciodată n-au suferit din pricina mediocrităţii dansului meu.”
„Era o mare frică totuşi în extazul ei calm.Nu tremura, cuprinsă de braţele mele, dar simţeam făptura ei întreagă încordată... Mai târziu, în ceasurile care au urmat, am înţeles cât i-a fost de frică şi am ştiut, de asemenea, cât s-a apărat împotriva-mi.Ea a bănuit, de atunci, tot ce se va întâmpla. Şi s-a împotrivit din răsputeri farmecului...”
„E adevărat, se temea de dragoste, o înfricoşase întâlnirea aceea neaşteptată. Mi-a mărturisit-o deschis în ziua următoare.”
În fine, lista citatelor ar putea continua la nesfârşit. Acţiunea este şocantă, captivantă, poate puţin previzibilă pentru o persoană ce trăieşte acel rol în viaţa de zi cu zi.
Şi tot nu îmi vine să cred ce carte puteam rata pentru totdeauna -dacă nu eram forţată oarecum de împrejurimi a o citi- şi mai ales faptul că din comentariile celorlalţi nu părea să fie genul meu. Dar cred că personajul feminin şi momentele de filozofare au reuşit să mă atragă într-un cerc cu totul nou şi nebănuit. Acum, eu am multe de învăţat de aici, spre a nu realiza aceleaşi greşeli şi a nu mă mai răni singură. Sper doar să reuşesc să respect concluziile pe care le-am tras.
În final, recomand tuturor visătorilor şi celor fascinaţi de "nimicuri" duse la un extrem ce depăşeşte graniţele inefabilului (chiar) să citească romanul de dragoste "Nuntă în cer" de Mircea Eliade.