Uneori... noi cei ce suntem.

... Şi încă o dată îmi dau seama cât de dor îmi este de mare şi cât sunt de îndrăgostită de noapte, de stele, de lumina lunii, de alergat şi tachinat... de jocurile în care arunci o vorbă, un zâmbet... şi alergi, iar el aleargă după tine, te prinde cu braţele-i puternice de mijloc şi te ia ca pe o jucărie pe sus şi fuge cu tine, pe faleză, de-a lungul apei... ca şi când ar fugi cu tine în lume, tu fiind o bijuterie furată. Şi tu râzi, trăieşti un vis, inspiri aerul curat şi radiezi mai puternic decât astrele.
Este superb. Simt mirosul verii, mirosul jocului copilăresc pe care puţini îl înţeleg, şi dorinţa de a râde. Vreau să râd în hohote, să nu simt decât cum mi se zbat pleoapele şi cum mi se taie respiraţia. De fericire.
Dar rămân o romantică, visez la iubirea mea platonică din când în când... şi mă întreb cu neruşinare dacă există undeva în această lume. Am nevoie de acel braţ puternic, de acel sentiment aparte... de acea nebunie necenzurată de raţiune. Căci oamenii au uitat să mai iubească. Doar judecă. Şi atunci... el devine propriul judecător. Eu nu vreau un judecător. Lasă-l pe Dumnezeu să facă asta. Că se pricepe...
...eu vreau să alerg înaintea lui pe faleză... într-o cămăşuţă de in albă şi pantaloni scurţi... cu şlapii în mână... iar el, în cămaşa lui bleumarin - albastră în carouri şi acei pantaloni bej 3/4 să vină după mine. Să mă vadă mai frumoasă decât m-a văzut până atunci şi să mă prefac că nu mă minte. Să simt ceea ce simte şi el... şi să râd, încă o dată în hohote.

Dar... asta nu e decât pauză de un vis. Căci în realitate el nu exită. Niciun el nu poate iubi un ucigaş de vise astfel. Iar eu... eu mă întorc la realitate, acea realitate în care îmi sugrum inima şi-o forţez să pulseze venin. Sunt o carieristă. Nu-mi permit să risc.