Tu ştii.

... Sunt obosită. Şi ştii asta... dar ştii ce simt când închid ochii? Ştii ce gândesc atunci când îmi las uşor genele să se atingă într-un sărut? Ştii ce ascunde fiecare bătaie a inimii mele? Ştii ce mare mi-e frica atunci când mă gândesc la o clipă? Sau când mă gândesc la ceea ce simt? Oricum nu conştientizez nimic. Nu realizez nimic. Sunt numai un pluş aici, pe scaunul meu din faţa biroului. Unul cu o memorie vizuală impecabilă.
Şi mai ştii... ştii oare că este lună plină? Ori că numai apa înregistrează informaţiile mai bine ca mine, ori că îmi place să mă răsfeţi? Ştii?
Dar tu ce simţi? Şi ţie ţi-e frică să iubeşti? Şi ţie ţi-e frică să recunoşti? Eşti chiar atât de asemenea mie? Vreau o clipă să stau aici, cu ochii închişi, să visez şi să mă opresc din a gândi. Cred că sunt fericită. Sunt fericită după ce atâta timp nu am văzut decât ceaţă şi tristeţe - şi tu ai fost acolo mereu. Când eram tristă, când eram veselă, mâna ta m-a adus prin tot acest rău şi m-a spijinit. Chiar (şi mai ales) atunci când nu erai decât un pion pe tabla mea de şah... dar am pierdut acum. Acum am pierdut, căci jocul s-a încheiat. Acum eşti regele şi eu... regina.
Ştii cât îmi place să scriu? Ştii cât îmi place că mă citeşti? Ştii că îmi place cum mă asculţi? Ştii că am spus deja prea mult. Ştii că mă retrag? Aş mai valsa o dată...