Retrospectivă

În ultimele ore ale lui 2016, cu multă reținere, am ales totuși să fac o retrospectivă și să-mi respect viitorul, înnobilându-l cu promisiuni...

Așadar, în 2016 am renunțat la tot ce nu îmi era benefic, m-am desprins de ramurile uscate ale sufletului meu, am muncit mai mult decât oricând, am descoperit că am puteri de care nu eram conștientă, am învățat să iert, am învățat să uit și, spre final, am descoperit că nu sunt chiar atât de inumană pe cât mă consideram... Și sunt chiar capabilă de trăiri superioare.
Profesional am descoperit că pot scrie si citi în timp record, am descoperit ce înseamnă să iubești ceea ce faci, m-am maturizat și, nu în ultimul rand, am reușit ceva imens: am înființat ONG ul mult dorit (Asociația Simbio).

De la 2017 nu am pretenții prea mari. Vreau să mă ajute să îmi găsesc liniștea interioară, să mă ajute să mă împlinesc sufletește, să mă țină activă și sănătoasă..
De asemenea, îmi propun ca în acest an să evoluez. Cred că va fi un an în care voi trăi mai mult!

2017, please be good!

Un an nou fericit tuturor!!!

Zâmbește...

Ce înseamnă pentru tine un zâmbet? Pentru mine poate fi mult...și totuși puțin. Îți zâmbesc fiindcă te respect, fiindcă mă respect și fiindcă așa este etic. Punct.
Fiecare om ascunde în spatele unui zâmbet mii de gânduri și dureri. Și totuși face efortul să-ți transmită din energia sa. Nu te întâmpină precum o piatră: rece și fără expresie.
Uneori, când ne grăbim sau suntem supărați, uităm să mai zâmbim, uităm să mai respectăm sau să mai fim egali. Nu-i bai...
Un zâmbet nu te face special, dar lipsa lui te poate trăda!

Târziu...

...
Suspensii... cam atât.
Sunt lucruri ce nu pot fi controlate, precum şi prostii ce nu mai pot fi corectate.
A trecut destul de mult timp de când m-am pierdut... iar acum, când încep, încet, să mă regăsesc, realizez că este deja târziu.
Îmi plăcea să cred că încă mai pot fi copil, încă mai pot spera, încă mă mai pot pierde în iluzii şi inocențe, dar, din păcate realizez cât de mult a trecut timpul doar atunci când observ că deja am depășit sau mă aflu pe punctul de a depăși vârsta eligibilităţii accesării anumitor programe pentru tineret, sau atunci când constat că nu mai sunt, neapărat, cea mai mică dintr-o unitate, ba mai mult, mă pot încadra lejer într-o medie...
Noi nu ne putem privi obiectiv, căci noi ne privim din suflet, iar sufletul nu îmbătrâneşte niciodată. Rămânem permanent blocaţi într-un timp ce ne pare favorabil... și refuzăm să mergem mai departe.
E târziu și lângă mine un suflet crește.
Îmi amintește că i-am cedat lui aripile mele, și trebuie să-l învăţ să zboare...
Degeaba mai suspin melancolie și tânjesc după copilărie. Am jucat-o la loto şi am pierdut-o.
E prea târziu pentru mine.
Am îmbătrânit.

Îndrăgostită...deși n-am vrut!

... de o mașină!
În timp ce Smiley îmi cânta în fundal... eu, cu fluturi în stomac, mă gândeam la o experiență extrem de plăcută pe care am trăit-o astăzi, (culmea!), la lucru!

Încep prin a spune că acest articol nu se adresează celor ce s-au „născut” la volanul unei mașini noi...

...Cititorii mei mai vechi, precum și prietenii mei știu că mie îmi plac mașinile. Am crescut cu doi frați mai mari, mă jucam adesea cu mașinuțele, în defavoarea păpușilor tunse scurt și întristate, ce mă priveau geloase din cine știe ce colț al casei. Cum tata este inginer auto de meserie, am avut ocazia să aflu multe lucruri despre motorizări și performanțe. Obișnuiam să știu multe... din cărți. Mi-am obținut carnetul la numai câteva zile după ce am împlinit 18 ani și mă îmbătam singură cu ideea pe care mi-o împietriseră „bătrânii” în minte, respectiv că dacă sunt în stare să conduc o mașină veche, cu siguranță voi putea conduce, degajat, o mașină nouă...
... ei bine, este un MIT. Astăzi am avut ocazia de a descoperi că mașinile noi... nu se conduc de șoferi „experimentați”, ci se cam conduc SINGURE! Șoferul doar rotește un volan extrem de sensibil, stă degajat și se bucură de drum. Faptul de a fi condus înainte o mașină veche nu mă face decât să apreciez mult mai mult experiența de la volan...

Pe la începutul carierei mele de șofer am avut ocazia de a conduce un Audi A4 din 2011, un RS4 din 2008, un Logan din 2009... dar nu știu dacă am apreciat vreodată prea mult aceste experiențe. Poate era prea devreme pentru ele, poate nu stăpâneam atât de bine această taină... sau poate pur și simplu nu îmi mai aduc aminte. A trecut, în orice caz, destul de mult timp. În anii ce au urmat am rulat mai multe mașini, însă în mod constant am condus doar un VW Passat 1.9 TDI din 1995, un VW Polo 1.0 din 2001 și un Opel Astra G caravan, 1.6 din 2004 (despre care mereu am avut o părere foarte bună în privința experienței la volan, prin comparație cu restul celor amintite anterior... și era firesc. Vorbim de altă generație de motoare și de alte dotări care o recomandau). Ideea este că am mers doar cu „băbuțe”.

Azi am avut ocazia de a conduce un Renault Captur 1.5 dCI de 110 cai, cu un consum MEDIU de 3.7 litri/100 km. Când m-am urcat în această mașină, pe lângă faptul că m-am simțit la „înălțime” față de mașinuța mea, am simțit din plin chimia. A fost dragoste la prima vedere. Trec peste design-ul extrem de appealing, mai ales că era și roșu cu plafonul negru!

Când am pornit... obișnuită cu băbuța mea, am apăsat frâna calumea, ținând cu forță ambreiajul apăsat. Nu înțelegeam de ce mă bruschează. Adică, în viziunea mea, era firesc să trebuiască să apăs pedalele calumea, nu doar să le pișc ușor. Apoi m-am pierdut în faruri. Atâtea hieroglife în fața mea... mai că mi-am amintit de orele de semiologie din facultate, în care discutam despre importanța decodificării mesajelor scrise în diverse coduri. Ei bine... acum aveam mai multe semne ca niciodată. De obicei știam faza lungă și faza scurtă...și era simplu: în bordul mașinii fie aveam un martor albastru aprins (asta când mai are chef să se și aprindă... că uneori se supără pe mine și mă lasă să aflu de la restul participanților la trafic că umblu cu faza lungă aprinsă), fie nu aveam deloc. Acum, dintr-o dată, în încercarea mea de a aprinde luminile de drum... am descoperit o groază de martori, pe diverse culori și cu diverse tipuri de linii: verde, albastru, maro, linie dreaptă sus, dreaptă în jos, linie șerpuită... în fine. Mi-am dat seama că și dacă era ceață afară, aș fi avut o vizibilitate la fel de bună.
Apoi am pornit la drum... ca în filmele SF pe care le vedeam în copilărie, am apăsat pe un buton... și mașinuța a pornit. Spre surprinderea mea, nu a fost nevoie să mai aud niciun zgomot. Să fiu sinceră, nici nu am crezut că este pornită, iar pentru un motor diesel, mi s-a părut o performanță grozavă! Inclusiv în mers!
Cu toate că aveam la dispoziție un ecran tactil de 7”, cu un sistem audio grozav, am preferat să ascult drumul... (drumul, căci mașina torcea discret ca o pisicuță fericită în somn).
Cel mai grozav accesoriu al acestei mașinuțe a fost, de departe, volanul... pe care nu am mai fost nevoită să îl bruschez și să îl trag ca pe roata de la fântână, până să pot vira mașina... mai ales în parcări. În sfârșit am simțit plăcerea de a parca lateral... De obicei parchez cu spatele, tocmai pentru că îmi este mai ușor să fac viraje exacte... dar cu această mașinuță... orice parcare este o joacă! Și nici nu știu dacă avea sau nu senzor de parcare, nu i-am simțit nevoia, am destulă „vechime” în parcări și sunt destul de bună prietenă cu oglinzile încât să nu am nevoie... dar îmi dau seama că o astfel de opțiune poate face ca dimensiunea mașinii chiar să nu mai conteze, nici măcar pentru un începător.
Kilometrajul mare, afișat central, electronic...și cu o precizie deosebită, m-a surprins. Cu atât mai mult cu cât mă anunța și dacă era cazul să schimb viteza.

... la volanul unei astfel de mașini... nu poți să nu te îndrăgostești de drum. Mi-aș fi dorit să fiu trimisă în delegație... cât mai departe, să o văd cum se comportă. Are forță, are demaraj extrem de bun, este comfortabilă, plăcută... iar pentru o zi friguroasă de noiembrie, încălzirea din scaun mi-a făcut misiunea de a coborî ... mult mai grea.

Oricum, sunt convinsă că ați spune că orice mașină nouă este așa... ei bine, în mare...da. Însă Capturul este deosebit prin alura pe care o are, precum și prin statură. La volanul ei te aflii undeva mai sus decât într-o mașină clasică. Am mers cândva cu un X6, ca pasager...și nu știu dacă se simte diferit la volan, dar din dreapta nu mă simțeam deloc altfel față de zilele acelea când mă întorceam pe Dacos de la Cluj și stăteam pe locul 3 sau 4 (în primul rând de scaune din spatele șoferului)... adică sus, dar... prea sus.
În Renault Captur ești exact la un nivel optim de înălțime. Conducând acest autoturism nu poți să nu te simți important și frumos. Când cobori parcă și mersul îți este mai elegant... Este exact genul de mașină din care vrei să te vadă cât mai multă lume coborând. Știi clar că întorci o grămadă de priviri cu o asemenea frumusețe!

Nu știu dacă a fost gândită pentru un bărbat sau pentru o femeie, dar știu singur că mitul care circula pe vremuri cu mașina franțuzească și cea nemțească... a rămas în urmă ca legendă. Sunt doar amintiri pentru șoferi de băbuțe, ca mine... din viața de zi cu zi... Pentru un șofer modern cu un venit mediu lunar... o franțuzoaică elegantă poate fi o experiență tare plăcută... ce se vrea repetată în fiecare zi! Motoare performante, design atrăgător... ce să mai: Renaultul scoate pe bandă rulantă femei frumoase, deștepte și necheltuitoare! Utopia s-a transformat în realitate!

Bine am venit în... prezent!

Dor

Mi-e dor de tine când se face toamnă,
Și când puțin se sperie frunzele
Și se desprind de ramuri
Plutind spre zorii-nfrigurați ai iernii...

Mi-e dor de tine când se face frig
Și văd păsările-nghesuite-n bolți neutre
Și când mă uit la ceas și-i mai târziu ca mâine
Dar prea devreme ca să pot să caut.

Mi-e dor de tine când un fum sinistru
Îmi șterge cu profundă nepăsare fața
Și când prin bolți îngheață vindecarea
Dar eu stau tot mai singură
Privind în depărtare.

Sunt fericită când ești fericit!

Este foarte ciudat să mai exprimi ceva într-o lume in care ești continuu criticat. Autocenzura, în acest context, devine asasinul afirmării și al reușitei.
Cu toate acestea, riscând să pic în ghearele ascuțite ale criticilor... pot spune că iubesc oamenii fericiți. Dar așa, la modul cel mai puternic posibil.
Erau vremurile acelea în care să privesc un cuplu fericit, o familie fericită samd, m-ar fi umplut de invidie. Acum privesc la acele sentimente și mă amuz de nimicnicia mea, de cât eram de măruntă.
Cred că-ntre timp am învățat să-mi construiesc oaza mea de căldură interioară în baza tuturor zâmbetelor sincere pe care le remarc în jur... fie ele cu dedicație directă sau doar smulse pasager din alte colecții.
Ce rost mai are îndurerarea? Cândva m-aș fi hrănit cu ea... dar cand viața este și așa prea scurtă și se derulează cu o viteză de neinchipuit... când fiecare clipă se scurge pe nesimțite, și ne trezim in fiecare ieri expulzați deja-ntr-un mâine poate chiar necunoscut... dacă tot e să purtăm prin riduri a timpului amprentă nemiloasă, măcar, zic, să fie un rid de fericire, de zâmbet, de râs.
Cui îi mai pasă dacă râd sau dacă plâng? Cred că doar mie... așa că am să continui să fiu fericită, sincer, pentru fiecare fericire din jurul meu.
Greșesc oare?

Confuz

Încă o dată aici. Acțiuni repetitive formează un întreg. Este un fel de perpetuum mobile, în care eu încalc orice regulă a firescului... și cu toate astea reușesc mai mult. Dar, oare, chiar trebuie?
Sunt atâtea pauze în gândirea mea logică...și știu cât de enervant și neinteresant este abstractul, în care oricine spune orice, și totuși nimic constructiv. Într-o lume în care informația este infinit superioară timpului, probabilitatea ca undeva, la capătul unui fir, cineva chiar să fie interesat de aceste elucubrații este aproape nulă.
Și cu toate acestea, trebuie să înșir pe foaie, să ofer tensiunii interioare o formă, s-o îmbrac într-un cuvânt și să o trimit la plimbare.
Sunt șocată până la epuizare de modul în care sunt smulse acțiunile trecutului și arse cu praf de pușcă mult prea ieftin. Devoalarea filmului mă înnegrește mai tare decât mi-aș fi putut imagina vreodată. E ca și cum aș fi valsat cu o cămașă de noapte din in, umplută în golul său de vaporii fierbinți ai iluziilor mele. Îmi dau seama că m-am amăgit mereu... și confuză, uimită, marcată chiar, mă-ntreb ce mai este realitatea. Unde am fost atâta timp? Când nu mă pot întoarce la nimic din mine, la nimic din ce-am trăit....
Am coborât într-o stație de tramvai, luându-mă după culoarea blocurilor, fiind sigură de șina ce m-a purtat acolo... dar la destinație am constatat că mi-am uitat geanta și că eram, oricum, în tramvaiul greșit. Problema este că nu-i mai știu numărul... și că nu-l voi mai vedea vreodată.
...
Păcat de frumoasele peisaje prin care m-a purtat.

Puțin, sau chiar deloc

Mă întreb... oare tu ce simți?
Eu nu mai știu. Eu doar mai pot...
...și uneori nici măcar atât.
M-am înconjurat de un preaplin ce-mi dă dureri de stomac
și grele arce de preagol.
Chiar de-am zâmbit și sunt ok,
e drept,
că sunt.
Sunt bine,
numai că uneori,
din mult prea mult senin...
mi-e dor.
Și când mi-e dor, mă zvârcolesc,
și simt cum universul tot
în golu-i infinit și sec...
... mă înghite.

Nu am nevoie de nimic,
Nu știu, nu vreau, nu pot, nu simt.
Sunt bine-n general,
dar chiar și-așa,
patetică și fără ritm,
purtată de un cer preaplin,
mă zvârcolesc cu-n suflet gol,
și mă sufoc în mii de rânduri,
că-i toamnă
și aș da orice...
... pentru puțin și chiar nimic
din tot.

Noi începuturi

Un nou început, într-un cadru vechi... ce, în fond, este atât de familiar încât mi-era imposibil să nu caut priviri uitate cândva din preaplin. 

M-am întors în timp... spre a-mi mai da o șansă. Nimic important nu s-a schimbat: sunt stăpânită de aceeași energie creatoare de altădată, doar că acum nu vă mai opri. Acum numai trecutul îmi mai poate pune piedică. 

Nu zic nicio clipă că este ușor. E greu... dar sunt conștientă că orice lucru important se face numai cu efort. Dacă nu doare, nu contează.

Uneori mi-e dor, mi-e frig, mi-e frică... dar totul merge înainte. Sunt uși ce se așteaptă a fi deschise și zăvoare ce se doresc acționate. Știu că în timp tensiunea va dispărea. Știu că vocile din mintea mea vor amuți... iar atunci nu voi mai căuta priviri pe coridoare înghețate, iar drumul de întoarcere prin noapte nu va mai avea mirosul de altă dată.

A trecut puțin, dar se simte ca o veșnicie. 

Azi m-am întors înapoi... și am căutat.

Mâine voi merge înainte și nu voi mai privi spre ieri.

Ajunge.

9 ani! La multi ani, prietenul meu drag!

Astăzi se împlinesc 9 ani de când am deschis prima dată ochii în lumea bloggingului.
Nu mă caracterizează consecvența, din păcate... Acesta este, de altfel și motivul pentru care prezența mea pe scena „publică” a fost tot mai discretă. Mi-aș fi dorit să fi avut forța de a face mai mult pentru prietenul meu de încredere: blogul. Au existat multe momente bune împreună: zile în care mă asculta fără să cârtească, clipe în care a reprezentat o grozavă carte de vizită, chiar momente în care l-am utilizat pe post de cârlig... și chiar dacă nu i-am spus tot, nu l-am abandonat. Am revenit la el de fiecare dată rănită, cu forțe proaspete și o dragoste sinceră.
Îți mulțumesc enorm, dragul meu blog, pentru faptul că m-ai suportat. Mi-ai urmărit evoluția, mi-ai ascuns gândurile, mi-ai numărat tăcerile.
Mulțumesc totodată cititorilor mei care, mai mult sau mai puțin regulat, s-au întors pentru a mai întoarce o pagină. Mulțumesc tuturor celor ce au încercat să mă cunoască și să mă înțeleagă!

La mulți ani, Nimicuri cotidiene!

Și să nu uităm că totul a pornit de la celebrul epitaf: „Resurgam!”

... Voi învia!

Campanie donare carte

Se spune că primul pas pe care îl putem face spre o lume mai bună este acela de a contribui la educarea celor din jurul nostru. Cu fiecare carte pe care o citim devenim mai bogați, dar fiecare carte pe care o dăruim altcuiva spre lectură ne înnobilează. Astfel, vă invit să contribuim la înființarea unei biblioteci în incinta singurului locaș de cult din lume pe sub care trece trenul: Mănăstirea Cornet din județul Vâlcea. Situată pe Valea Oltului, într-o localitate binecuvântată de Dumnezeu cu un peisaj rar, însă la o distanță considerabilă față de cel mai apropiat centru cultural, biblioteca acestei Mănăstiri ar putea bucura atât mințile veșnic contemplative ale obștii, cât și pe acelea inocente ale locuitorilor din vecinătate.
În consecință, dacă aveți cărți ce nu vă mai încap în bibliotecă sau pe care le-ați citit și ați fi dispuși să le împărtășiți și altora, vă invit să faceți o faptă bună! Cu siguranță nu va rămâne nerăsplătită!
Cărțile pot fi trimise direct pe adresa Mănăstirii: Sat Tuțulești, comuna Racovița, județul Vâlcea, către Părintele Stareț Protos. Macarie Șotârcă.

Sursă foto: ziarullumina.ro

Nu e grabă

Sunt o fire energică și de acțiune. Am fost mereu certată cu răbdarea... având tendința de a mă comporta ca și când zilele ar fi numărate. Am ascultat ca un elev silitor toate bazaconiile motivaționale despre viață, trăit clipa, nu lăsa pe mâine și mâine poți să nu mai fi. Așa că mi-am dorit totul repede. Am obținut. Dar când am ajuns la capăt am înțeles că răbdarea este, într-adevăr o virtute.
Introspecția, precum și observația, oferă posibilitatea șlefuirii perlei umane. Ne lovim de oameni, de gânduri, de idei. În fiecare zi și cu fiecare neuron omorât învățăm să fim. Atât. Să fim. Fiecare din noi își alege cum vrea să fie. De multe ori însă, felul ne alege pe noi.
Maturizarea presupune înțelepciune și putere. Poți avea păr alb fără a deține acele comori atât de rare.

... Și, până la urmă, când știi să fii... ești!
De fiecare din noi depinde CE.

Cărările vieții

Viața este un munte... cu numeroase cărări. Unele duc spre vârf, altele ne întorc înapoi... Mai sunt cărări ce duc spre zone luminoase, și altele ne afundă în întuneric. La capătul unor drumuri se pot găsi râpe. Nu a zis nimeni vreodată că ar fi ușor. Ne însoțim unii cu alții pe căi comune, dar când realizăm că obiectivele nu se mai potrivesc, sau că am obosit, decidem - mai mult sau mai puțin în acord - dacă ne odihnim, stăm o noapte, și pornim cu forțe proaspete a doua zi, sau plecăm și lăsăm totul în urmă.
... dar când drumurile noastre se despart, e bine să privim spre cer și înainte, așteptând să găsim o oază de lumină. Dacă noi începem să aruncăm cu noroi în celălalt, nu facem decât să ne blocăm, să ne murdărim noi înșine mâinile și să ne plângem de milă văzându-l pe celălalt înaintând chiar mai alert, fugind din calea noastră.
Când suntem tineri ne speriem și greșim.
Când ne maturizăm, înțelegem.
Când doar creștem, însă nu ne maturizăm... ne irosim.

Cuvintele dor mai rău decât faptele și știm asta. O lacrimă de dor are aceeași consistență cu una de ură. Degeaba vorbim iubiri, dacă sădim, cultivăm ură.
Inteligența și înțelepciunea nu stau în a tăcea. Cu puțin efort oricine poate să tacă. Adevărata înțelepciune constă în a ști când și cum să taci.
A ști cum să taci este o artă.
A ști cum să vorbești ține deja de educație.

Uf

Timpul trece... și tot ce nu trăim la momentul potrivit... nu mai trăim niciodată.
Prea puține sunt lucrurile care se mai pot recupera, prea puține sunt gesturile pe care le mai putem copia și prea greu se mai întoarce un tren pierdut deja.
Privesc înapoi și-mi amintesc. Și nu mai știu dacă aș mai fi schimbat ceva la acel atunci. Îmi citesc zâmbetul atât de clar. Aveam speranțe.
...
Dar prea multe gesturi oprite, prea multe cuvinte neșoptite, prea multe cenzuri... ne-au deformat. Și suntem numai niște personaje imortalizate-n fotografii nemuritoare. Acela pare să fie timpul nostru.
Am mai pierdut un cititor...
... de gânduri!

 

Ne otrăvim singuri și... ne placeee! Știm că ne place!

Nu cred că poate trece o săptămână fără să auzim – la radio, TV, la vecini, prieteni, colegi de serviciu, etc etc – cât de toxică este mâncarea noastră cea de toate zilele... și cu toate acestea trecem nepăsători pe lângă informații, poate renunțăm o zi la puiul procesat, poate ne gândim de două ori înainte să cumpărăm un suc total artificial... sau poate nu ne impresionează cu nimic și mergem mai departe, că doar n-o fi ăla chiar așa de negru, nu? Mi-a venit în minte un titlu pe care l-am văzut zilele trecute, întâmplător, pe ecranul calculatorului, în timp ce făceam altceva: „Jamie Oliver a câștigat procesul cu McDonald’s! Mâncarea lor este NECOMESTIBILĂ!” Păi... bravo lui! Oarecum toți eram conștienți de asta. Eu, una, am ani buni de când nu mă mai ating de așa ceva, tot din cauza unei treziri forțate pe care mi-a dat-o fierea (uneori e bine să avem organe sensibile și disfuncționale, ne mai blochează cât de cât din a ne sinucide lent, dar sigur). Apoi mă gândesc la o poveste șocantă pe care am citit-o recent într-o carte rusească. Protagonista (*poveste reală) primea zilnic la micul dejun o cană cu ceai cald din partea soțului în care (aflase mai târziu) îi strecura un praf care avea rolul de a distruge încet dar sigur organismul astfel încât, în cele din urmă să moară. Păi... nu este nicio diferență între asta și ce facem noi, total INCONȘTIENȚI.

Acum să vă povestesc cum am ajuns eu să mă trezesc... până să rămân însărcinată am avut niște ani în care am cochetat cu vegetarianismul. Îmi plăcea ideea de a mânca sănătos (nu pot spune că o făceam neapărat din milă față de animale, ci...strict că voiam un corp sănătos). După ce a apărut cel mic, toată lumea m-a forțat să mănânc iar carne, să revin la toate obiceiurile mele alimentare (pe care până azi le consideram sănătoase). De la început mi-am propus să țin copilul departe de mâncare procesată, de hrană la borcan, pufuleți, sticksuri și alte porcărioare care erau menite să facă viața părinților mai ușoară (pe termen scurt). Și am rezistat tentației... un an. După un an, parcă mi-a șters cineva din cap cu buretele toate ideile de hrană sănătoasă, toate principiile alimentare pentru care militam, tot. Asta fiindca eram prea disperată că puiul meu moare de foame. Nu mai mânca nici ciorbe, nici piureuri, nici tarte de casă, ca altă dată. Acum singurele lucruri sănătoase pe care le consuma erau fructele (care, slavă Domnului, toată vara au fost din curte), stafidele și restul fructelor confiate, pâinea (sper!) și laptele matern (deși la câte otrăvuri consumă sursa...). Copilul meu de un an și... nu foarte mult... a ajuns să mănânce pufuleți, chipsuri, sticksuri, cartofi prăjiți, înghețată și câte și mai câte, numai pentru a nu avea burta goală și pentru că trăiam sub frustrarea că alți copii mai mici ca el mănâncă și nu mor, dacă tot refuză mâncarea, măcar nu are burta goală și cu punga de cartofi artificiali și extrasărați în mână îmi pot face și eu liniștită și în liniște cumpărăturile, căci va fi prea preocupat. MARE PROSTIE.

Totul până când m-a scuturat Dumnezeu... și la o înghețată londoneză infestată cu e-coli am dus un război de viață și de moarte. O săptămână m-am transfigurat... am făcut febră musculară schimbând scutece și roșu în gât de la câte rugăciuni am înălțat pentru a mi se face copilul bine... Într-un final, printr-un tratament intuit bine am reușit să îl pun pe picioare (din cauza experiențelor patetice de-a dreptul trăite astă iarnă la secția de pediatrie din Râmnic am jurat că nu mai merg cu el acolo. În caz de urgență maximă fug la Sibiu sau la MS Curie, unde știu clar că am de-a face cu altceva.. așa că deocamdată am uzat de cunoștințele mele medicale, de internet și de intuiția maternă și l-am făcut bine acasă). După acest moment, scaunele reglându-se, vărsăturile dispărând și la fel și febra, am considerat că trebuie să iau acest repaos alimentar al copilului de o săptămână drept un semn că trebuie să îmi revizuiesc comportamentul și să reîncep să mă preocup mai mult de ce știu eu și ce îmi spune „cartea”, decât de ce spun alții. Deci, am zis că este momentul să merg la hypermarket și să aleg pentru mine și copilul meu numai mâncare sănătoasă. Aveam pe listă, printre altele, veșnicele fructe confiate, avocado (pe care îl recomand cu drag tuturor, chiar și scepticilor), lime, biscuiți, ceai, paste, lapte... și în rest orice snack sănătos care ar putea fi util burticii micuțului meu.

Despre avocado și lime... nu am putut afla decât țara de origine. Mai mult nu știu... că or fi injectate, crescute cu pesticide... Dumnezeu cu mila. Nu le-am luat de la raion bio, dar sper să nu fie chiar așa rele. Oricum, durerea a început de la ceai încolo. Bebele meu are obieciul de a bea în fiecare zi un ceai fierbinte de la dozator, în timp ce bunicu-su își bea cafeaua. Este modul lor de a petrece timp de calitate împreună. Așa că m-am gândit că nu ar fi așa tragic să nu mai cumpăr ceai de la Dacia plant, ceai natural, vorb-aia, frunze uscate puse în pungă de hârtie, pe care să mă mai deranjez să le strecor, ci aș putea să îi cumpăr și eu un ceai mai scump, dar pulbere. De obicei când cumpăram alimente mă uitam fugitiv, în anumite zile, strict dupa acele cuvinte îngroșate sau subliniate, la care se pot dezvolta alergii, precum: nuci, lapte, ouă, gluten. Eu mă uitam în mod specific după ouă, lapte și derivate. Dar mă bucuram că vedem trei-patru ingrediente și niciun E. Pe sucuri ce mai apărea câte unul, dar în rest, nimic! Ziceam că e sănătate curată... dar de unde?! Hoții de producători știu că lumea fuge de E-uri, așa că se gândesc să aburească prostimea cu denumiri pompoase, științifice, că oricum nu suntem noi absolvenți de chimie încât să avem habar... vedem un acid citric, știm că e sare de lămâie, mai ne uităm să nu aibă monoglutamat de sodiu, că știm de la campania cu delikatul...și în rest prăpastie. Norocul meu, astăzi, că am avut cu mine camarad de cumpărături cel mai inteligent prieten al meu, care știe multe despre chimie și denumiri pompoase: google-ul! (ce bine cu SMART phonuri! Take that people who are against Internet).. și am început să caut. Ei bine, minunatul CEAI scump și renumit (nu am să dau nume), dar oricum e plin de reclame la tv și pe internet pentru el...și e la pliculeț, conținea CICLAMAT DE SODIU (adica E952 – normal, ei nu spuneau asta), despre care prietenul meu, la prima referință mă anunța că este un îndulcitor cancerigen. Și mai conținea și puțin colorant: caramel sulfit de amoniu, care este E150d care poate da probleme intestinale când e consumat în cantități mari. Ne gândim, cât ceai să bea? Nu, mai bine să nu bea deloc. Măceșele culese direc din măceș, uscate și puse la răcoare nu au nici caramel și nici otravă. Am renunțat. M-am întors spre biscuiți și am ales un pachețel de biscuți original, iar nu zic marca, scumpi. M-am gândit că fiind slim îi vor plăcea piticului. Până la urmă sunt dar niște biscuiți. Ce ar putea avea rău? Făină, ulei, ou și sare. Mda. Greșit. Mai există și conservanți. Am zis să caut conservantul: METABISULFIT DE SODIU, despre care am aflat că este E223 și este „un compus periculos ce trebuie evitat. Acesta poate produce reacții alergice severe atunci când intră în contact cu pielea sau cu mucoasele” (sursa: cesamancam.ro). Apoi încep să văd pe diagonală: alergii puternice, bronho-constricție, șoc anafilactic, și câte și mai câte... Asta vreau eu de la niște prăpădiți de biscuiți? Și, din păcate, și următorul pachet, de la o marcă mai fără nume, conținea aceeași otravă. În cele din urmă am dat peste o punguță de biscuiți cu tărâțe, fabricați de o firmă românească, fără niciun fel de otrăvuri! Minune! Deja, după atâtea căutări m-am îngrozit. 

Am plecat mai departe după spaghete. Am zis să optez pentru o firmă italienească. Spaghete cu ou, o delicatesă! Păi, nu au mai fost așa delicioase după ce am găsit și acolo conservanți. Așa că m-am întors la Băneasa unde nu am găsit decât făină și apă! Deja obosisem. Voiam să mai caut și alte bunătăți... dar am renunțat. Am preferat să mai iau materii prime și să mă apuc de bucătărit. Nu m-am uitat la ciocolata de menaj cât e de otrăvitoare (am luat-o cu altă ocazie), dar dacă și aceea este, atunci mă declar moartă.

Nu spun că trebuie exagerat. Acum se vehiculează în presă că inclusiv carnea roșie, de la mama ei, este periculoasă pentru organism (și eu am învățat în facultate, în primul an, cum că hormonii vacuțelor pot fi transmiși la noi, și dacă vaca are, să zicem, hipertiroidism, ei bine, putem să ne așteptăm la surprize! Însă nu am mers până la a crede că trebuie să o elimin definitiv din viața mea), puii din comerț știm, că pe cât de arătoși, pe atât de păcătoși. De aceea m-am mutat la țară, să mănânc gâini nestresate. Știu că zahătul alb nu este sănătos și că hrănește cancerul, așa că am optat pentru alternativa mai puțin periculoasă: cel brun... dar până când să fugim? De ce trebuie să existe atâta mâncare aruncată în van? De ce nu poate fi mai puțină și mai sănătoasă? Asta este, nu o să mai fim obezi. Mare pierdere! Vor pierde numai companiile ce fabrică Placebo în cutii frumos ambalate, decorate cu vreo gimnastă „îmbrăcată-n” metrul de croitorie. Acesta este capitalismul. Mâncătorismul. Hedonismul. Cumpătăm mult, cumpărăm ieftin, ne bucurăm, ne îndopăm și așteptăm ca, încet, încet, să se strice câte un șurub. Ieșim din garanție. Nu mi se pare normal să vreau să iau ceai de fructe și în loc să găsesc la ingrediente strict fructul, să găsesc „fructul X, 0.5%, y 23%, colorant, arome”. Când beau un ceai nu mă interesează să mi se coloreze limba în roșu. Mă interesează să mi se hidrateze și vitaminizeze țesuturile. Știu că și în pâine avem de toate... dar chiar așa am ajuns?

Auzeam adesea snobii  lăudându-se cu mâncarea bio. E drept, unii o aleg doar fiindca sunt snobi și e scumpă, nu pentru că ar cunoaște cu adevărat beneficiile ei.  Dar cei ce o aleg în cunoștință de cauză sunt deștepți. În ziua de azi, pentru a mânca sănătos fie trebuie să stai la țară și să trăiești din economia de subzistență și să nu îți permiți să te otrăvești, fie să fii foarte bogat și să ai acces la toate „trufandalele”, care până la urmă e rușinos că trebuie să aibă acest statut. Pentru noi, ceilalți, există două variante: fie să învățăm să facem absolut totul în casă (asta presupunând, din start, că avem și ceva timp de sacrificat, și... bani pentru ingredientele sănătoase), fie să ne otrăvim la fiecare ceai de dimineață și să așteptăm să țipe organismul. Nu avem spitale și nici cimitire suficiente pentru câți vom veni...

As zice ca asta este maturizarea...

A trecut ceva timp de cand n-am mai simtit cat poate fi de enervant sa iti vibreze telefonul, sa ti se incordeze intreg corpul, sa ramai fara respiratie...pentru ca apoi sa constati ca nu e cine ai fi vrut. N-am mai asteptat de mult sa sune. De fapt chiar ma enerveaza vorbitul la telefon... Iar pana acum nu mi-am mai dorit de mult sa mai aud o voce care ajunsese sa ma plictiseasca...
... Dar cred ca asa se intampla in lumea reala...
Am inteles acum ca atunci cand te maturizezi... Nu inseamna ca iti pasa mai putin sau te doare mai putin. Maturizarea presupune doar o reactie mai putin. Infranare si interiorizare. Liniste si abtinere.
Maturizare e atunci cand stai pe peronul meroului si astepti sa ajungi undeva unde nu vrei neaparat sa ajungi...si-ti amintesti de-o strangere in brate pe care ai primit-o candva... Si te cutremura, dar tot gasesti curajul sa zambesti persoanei de langa tine si sa mergi mai departe fara sa lasi nici macar un indiciu, fara sa arati ca doare.
Maturizare e cand te bantuie amintirile dar...preferi sa muncesti, sa te afunzi complet in sarcini si, culmea! Sa dai si randament! Faci asta nu neaparat fiindca trebuie ci doar pentru a evita o discutie, vreun gest imprudent... Sau ganduri criminale.
Te maturizezi cand stii ca doare, dar plasezi ratiunea mai sus decat un gand evadat din suflet.
Se zice ca verigheta sta pe inelarul mainii stangi pentru ca pe acolo trece singura vena care merge direct la inima... Si te maturizezi cand o porti acolo, o amintire pe care o crezi neterminata, moarta inainte de-a se desavarsi... Un gand ratacit intr-un oftat.
Maturizarea este, astfel, produsul cerebralizarii si interiorizarii exagerate a simturilor. E-o moarte exterioara inviata in interior.

Timpul nostru...

...si din toata lumina pe care o aprindeam cu speranta si nerabdare intr-un final de aprilie la fel de obscur...n-a mai ramas decat intunericul unei camere prea calde si lumina discontinua a unui ceas dereglat.
S-a luat curentul o secunda, cat am uitat sa mai respir. Si a repornit, odata cu bataile inimii mele mult prea zdrenturoase.
Cand esti mic iti imaginezi ca viata de "om mare" te va face sa fii mai puternic. Atunci crezi ca scapi de monstrii ascunsi in spatele dulapului si de umbra proiectata de cate-un far ratacit, pe tavan... Ei bine, in realitate se pare ca monstrul creste odata cu noi...si fiindca dulapul nu ii mai este suficient ca ascunzis, vine pe furis, in intunericul noptii si se ascunde in noi. Asa se face ca adultii ajung sa aiba suflete negre si sa le fie cel mai frica de ei insisi...

... Si ceasul continua sa licareasca rosu. Intr-un intuneric mult prea negru. Linistea asurzitoare imi fierbe sangele. Uit unde sunt, uit ce-am in jur, ma mut intr-un camp de lupta interior de unde ma mai intorc, din cand in cand, trezita de-un oftat senin. Doarme copilul... Si nici nu stie ca langa el se duce o lupta pe viata si pe moarte. N-are habar ca atunci cand va deschide ochii, lumea ii va smulge aripile cu o brutalitate incredibila si-l va transforma din inger in muritor... Si va avea griji, si-i va curge sange rosu prim vene negre... Cu 60 de batai pe minut...cam cum curge si timpul rosu de pe televizor... In prea negrul intuneric... E dereglat. M-as ridica sa il aduc in prezent, caci a ramas in trecut... In urma... Mult prea in urma... Intr-un timp pe care oricat l-ar indica, nu-l va mai putea retrai vreodata. Si ticaie...si eu, ca intotdeauna, aman. Si-l las asa. In loc sa-l corectez, ma chinui o noapte sa traiesc debusolata in intuneric, fara a-mi recunoaste prezentul mult prea umbrit de un timp trecut... In speranta ca pana dimineata se va regla, sau poate pana la urma va veni cineva si-l va seta... Sau poate nu va mai fi nevoie...
Si uite-asa ma trezesc tarziu si fug sa recuperez un timp pierdut... Si alerg sa fac ceva ce nu am facut la timp din comoditate... Dar e mai greu. Asa ca ma intorc acasa cu gandul de a regla ceasul... Dar e tarziu. Altcineva a facut-o deja. Dupa propriul ceas. Si chiat daca nu corespunde in totalitate ceasului meu...ma complac in ideea ca niste minute nu sunt neaparat importante... Si asa aleg sa traiesc timpul altcuiva. Pana intr-o zi cand se ia din nou curenul pret de-o reapiratie...iar timpul o ia de la zero. Oare acum voi regla ceasul?
E intuneric. Vad in fundal un licarit rosu mascat de un intuneric infernal. E noapte...si trece...

Dar vine dimineata si dimineata intotdeauna doare.

Încotro?

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să tragă linie. Nimic nu se trăiește de două ori și prea puțini sunt suficient de fericiți încât după ce au urmat un drum, să se poată întoarce înapoi în intersecție să meargă pe celălalt drum, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat...
Timpul trece iar deciziile ne definesc. Sufletul rămâne, totuși, o entitate incomensurabilă care își lezează extremitățile de fiecare dată când picăm în abis...
Și totuși, totuși... niciodată nu e prea târziu să te ridici. Ocaziile au fost ratate, timpul irosit, împrejurările favorabile ratate. Nu va mai fi niciodată la fel, ce a fost pierdut, pierdut rămâne... dar fiecare drum aduce un câștig și o nouă șansă. Chiar și o înfundătură poate fi o oportunitate daca te întorci până la prima potecă. Cine știe unde va duce? Sigur, obida lăsată de finitul primului drum te poate deznădăjdui... dar fiecare tunel are luminița sa. Indiferent că este la capăt sau pe parcurs. Si o gaură în tavan poate fi o salvare ... cum și un felinar poate lumina o cale.
Așa că mai poți face o încercare să te regăsești și, de ce nu, să te salvezi.

... Niciodată nu e prea târziu să pornești la drum. Nici chiar când picioarele nu te mai ascultă.

Scapi de una, dai de alta...

! Atentie ! Articol fara diacritice. Telefonul meu pur si simplu nu vrea sa ma sustina.

 Ma gandeam asa, in sinea mea, zilele trecute cand ma aflam in sala de asteptare la dentist: cum e posibil ca un aliment ce se presupune ca ar trebui sa te faca bine, sa te imbolnaveasca si mai tare? Ma refer, desigur, la toata nebunia asta recenta cu aflarea cauzei infestarii cu E. Coli a copiilor astora nevinovati. Sigur ca ipoteza consumului branzicai dietetice gata "bolnava" imi pare cea mai viabila, insa totodata imi da fiori.
Daca esti parinte, stii exact ce spun, mai ales daca ai un bebe care se lupta in momentele acestea cu eruptia dentara, face diaree, febra, e iritat si nu vrea sa manance. Exceptand cazul in care iti accepta branza calcica preparata in casa, ideea cumpararii vreunui produs fin comert deja pare traumatizanta. Eu fac azi analize coprologice copilului, rezultatele sunt perfecte, cacaul lui e doar o alta forma de razbunare la dintilor... Si ca sa incerc sa imi hranesc totusi copilul mofturos si cu altceva decat lapte matern (care deja la 1+ ani, cazul nostru, s-a transformat in apa cu resturi de vitamine si anticorpi... Deci sigur nu mai are puterea sa suplineasca un regim alimentar variat si echilobrat) aleg sa ii dau ceva alimente din comert. Si brusc nu mai urineaza, face sange, etc etc. Doamne fereste! Vorbesc ipotetic dar e grav. E rau ca trebuie ca lucrurile acestea sa se intample, e rau ca nu putem avea incredere nici macar in ce mancam, e rau ca panica ajunge sa denatureze inclusiv cele mai firesti fenomene. Mi-e mila de bietii parinti care stau disperati la capetele micutilor lor, implorand, pana la urma, doar mila lui Dumnezeu.
Mi se mai zice sa nu mai menajez atat copilul si sa ii mai dau si altceva in afara de mancare organica... Dar pot? Cand vad toate relele din jur... Nu prea mai pot.

Țeapă sau cenzură?

Am promis că revin și totuși nu am făcut-o. Am fost mult prea prinsă cu nimicurile mele cotidiene încât am uitat complet de vechiul meu umăr de plâns.
Și uite cum ajung eu să scriu... fiind încă o dată surprinsă de ceva. De data aceasta este vorba despre ebay. Sunt câteva luni bune de când achiziționez online, de la chinezi, tot felul de mărunțișuri, contra unor sume modice. Uneori se întâmplă să vină la timp, alteori nu. De cele mai multe ori vânzătorii sunt serioși, dar există și situații în care dau de țepari cu diplomă. Ideea e că până acum tot ce ținea de vreun posibil blocaj comunicațional aparținea strict uneia din părți: adică strict mie sau vânzătorului.
Ei bine, de această dată a intervenit o nouă variabilă în ecuație:

Încercând să verific un produs achiziționat în urmă cu mai mult de 60 zile (perioada maximă de așteptare pentru livrare), dar care nu a ajuns nici până acum, am primit eroarea de mai sus. Eu nu pot vedea un produs pe care înainte l-am văzut și pentru care am scos din buzunar deja o sumă de bani... iar asta numai fiindcă, ce să-ți povestesc, așa aș fi protejată de potențiale pericole, etc etc etc. Cică țara mea ar fi de vină și legislația aferentă. Păi și dacă e așa, atunci de ce nu am fost eu protejată înainte să achiziționez produsul? De ce nu mai am voie nici măcar să văd pe ce am dat banii? E oare firesc? Nu era mai bine să mi se restricționeze posibilitatea de a achiziționa dacă tot contravine legilor, așa cum se întâmplă în alte cazuri?
Am mai primit țepe, nu e prima dată, dar să mi-o facă tocmai prietenul meu de nădejde, nu mă așteptam.

Și uite așa m-am supărat... și renunț la un hobby. Am mai rămas cu unul: chestionarele online. Din păcate tot mai multe sunt scrise atât de prost, folosesc un limbaj atât de metalic încât nici autorii nu știu ce răspunsuri vor să primească. Voi scrie într-un articol viitor despre importanța stăpânirii limbii în cercetare (și nu numai: Marketing, PR...).

Dar până una alta mă întreb... să fie țeapă sau să fie mai rău: cenzură?

revenire?

Nu pot sa cred ca a trecut atat de mult de cand nu am mai scris nimic... cand scrisul este, oarecum, a doua natura a mea...sau cel putin obisnuia sa fie. Se pare ca timpul chiar s-a comprimat teribil si si-a batut joc de vechile mele aspiratii.

Of, parca ar fi trecut o vesnicie, parca acum fiecare litera imi da o palma. Ma simt de parca as fi dezertat.

sunt emotionata. mai fac o incercare maine.