2.jpg)
Simt emoţia ce cuprinde cu braţele ascunse cândva, sufletul meu încă sub efectul nemilos şi prelung al convalescenţei. Am crezut mereu în revederea “Evei” lui Rebreanu şi am ştiut că în adâncul celor 8 vieţi ce m-au ocolit, se ascunde misterul împlinirii legendei. Da, eu, pisica neagră muribundă, alerg profanul în negura-i nemăsurabilă şi aştept ca cea de-a noua viaţă să-mi aducă rodul aşteptării: “pruncul” căutat încă din vechiul timp.
Ieri am fost la Bucureşti în vederea participării la „Simpozionul Internaţional Interdisciplinar” de Religie-Istorie-Literatură din cadrul proiectului educaţional „Şansele tale” organizat de MEC, ISMB şi Colegiul Economic „Hermes”, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 , cu tema „Egali în faţa divinităţii într-o Europă Unită”..JPG)
O imagine de grup… „cercetaşii”. Desigur, nu suntem toţi, însă important este că se poate remarca sala de întrunire a cercetaşilor din Alba (casa tineretului...defapt nu se prea înţelege, dar în fine, vorba vine) şi… câteva figuri cunoscute.
.JPG)
Din câte se poate şi citi în imagine, este vorba de poarta I. Sincer, m-a atras arhitectura acesteia, motiv pentru care am ales să o postez..JPG)
.JPG)
Eu şi buna mea prietenă, Daniela. Admiram peisajul, monumentul şi... tot ce se poate. Pot remarca faptul că eram îngândurată..JPG)
Da... Catedrala din Alba Iulia... în faţa căreia nu-mi vine să cred că Heliana s-a lăsat fotografiată. (Nu mă înjura, sunt puţin ironică). Oricum, am rămas oarecum surprinsă de frumuseţea acesteia.
Am îmbătrânit. Sufletul mi se pustieşte cu fiecare vorbă, lăsând în urmă trupul tânăr. Sunt iar marcată în faţa oglindei şi nu înţeleg de ce cu fiecare secundă mâinile, părul, zâmbetul, ochii… se schimbă. Mă înstrăinez de corp şi mă trezesc brusc blocată între pereţii pustii ai unui morman de vitalitate. Cum a ajuns sufletul meu inconştient şi încă speriat, într-o asemenea entitate? Fiecare dungă ce-mi străbate palma, fiecare punct roşu de pe chipu-mi crud… orice trandafiriu semn ce-mi învioaie buzele, mă îndepărtează tot mai tare de ceea ce ştiam, de ceea ce credeam ca sunt. Aşa mă trezesc acum un boboc plăpând într-o lume nouă de care nici măcar nu ştiam că există şi descopăr speriată, timpul ce s-a aşternut peste tulpina mea..JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
adevărat şi ce e în sufletul meu sfâşiat. Numai tu ştii cum tânjesc după acel cuvânt ce mi se zbate prin minte şi cât sunt de incompetentă şi cât mă strofoc pentru o mustrare. Doar tu, bunule, ştii cum, în sufletul meu războiul Troian a început cândva şi nu are să se sfârşească până când zidurile cetăţii nu au să cadă, dar... cu sufletul meu, cum rămâne? Sunt om, da... şi am adunat în mine toate lacrimile universului şi toate durerile, dar am căzut. Sunt iar înconjurată de tăcere şi mâhnire şi doar eu sunt vinovată, că mă ascund în firea mea.De-aş putea, aş zămisli o lume, în care numai eu să vieţuiesc, în care gândurile să-mi alerge neîntrerupte, în care să nu existe perfecţiune, suferinţă sau căinţă. Sunt o fire slabă, un om incapabil dar cu vise mari, ce se agită mult pentru puţin, dar, asta sunt eu...De fapt, cândva, am fost o stea, dar în viaţa-mi lungă şi monotonă, atinsă de glorie şi plictiseală, am coborât pe pământ, am căzut, am devenit om. Din coasta cerului mi-a fost creată inima şi din rădăcina pământului: trupul. Aşa am răsărit, neiertătoare floare, un boboc închis şi plăpând. Aşa, patetică şi simplă petală mi-este mintea, comoara vieţii-mi neînţelese.Of, dar greu e să fii om, să fii spirit, să trăieşti într-o junglă însetată de puritate... să lupţi când eşti doborât şi, în întristarea ta să ţi se arunce cu o piatră ce ar putea reporni avalanşa ce te macină...Dar, trebuie să accept moartea forţată şi, să supravieţuiesc în continuare, să mă denigrez şi să mă zbat, până când, într-o zi fericită, mă voi rupe şi fiecare petală se va lăsa uşor pe pământul rece şi mă voi întoarce la originea mea, voi fi iar, o stea între stele, pe-un cer fără durere...
Zilele acestea la ora de limba şi literatura română l-am studiat pe Bacovia. După ce am analizat câteva dintre poeziile sale am fost provocaţi de doamna dirigintă, să-i scriem acestuia o scrisoare.„Mortuar stăpân,
Privesc pe fereastra pictată violet, ploaia ce cade
frenetic în parcul ros de durere şi-ngân cu ea, singurătatea din juru-mi. Parcă
te vad, nepătat, în umbra glasulu-ţi fără ecou, cum te înalţi în amurg şi te
ascunzi printre frunzele ude, aşteptând ca frigul să-ţi aline şi ultima urmă de
sentiment din suflet.
Dar zadarnic te aştept, nu pot invada singurătatea
cavoului tău şi nici nu-mi permit să-ţi zdruncin amorul mort. Decât cu un marş
funebru ţi-as putea prinde stafia, contrastând roşul acesteia, cu albul zăpeziu
al colii ce-mi străpunge mâna.
Te privesc din depărtare, în cimitirul ud, şi
plâng şi eu tremurând, ascultându-ti clavirul mort ce-şi jeleşte groaznic
melancolia. De ce nu-l opreşti? Dar ştiu că m-auzi, şi-n nepăsarea ta râzi
pătat, un cadavru obscur în cuvinte, ironizezi durerea mea. Vreau să te-aud şi
te ascult, însă continui să-mi înjunghii cu aceleaşi flori de plumb,
contemplarea şi-mi ironizezi mâhnirea, despotic glas de gheaţă!
Tremur, căci
te afli în tot ce mă-nconjoară în acest anotimp ud şi laşi în urma ta, strada
mucegăita, trezind disperarea umbrelor ce şi-au pierdut odaia, şi a sufletelor
animalelor moarte de cancerul ce a distrus oraşul. Mi-e frică şi frig. Păşesc
spre un decembrie greu, în care tu-mi inunzi gândurile cu nopţile-ti potcovite
de acelaşi funebru târziu şi aceiaşi plopi ce-ţi stau în cale.
Te regret,
trecător permanent, stafie ce oropseşti străzile pustii ale inimii mele şi-ţi
ascult tăcerea haotică, ce se scurge uşor spre o plumburie eternitate…”
Neschimbat se apropie de chipu-mi încremenit, şi-mi vorbeşte, dar urechile-mi sunt slăbite de magia lui şi glasu-i aurit îmi poleieşte mintea buimacă, aducându-mă pe drumul fără întoarcere al speranţei. Şi sper, însă când ochii mi se deschid, el dispare. Locuieşte doar la mine în gând, ameţindu-mi simţurile, lăsându-mă încremenită în faţa aceluiaşi tablou în care suntem amândoi, şi-mi prinde mana…
A căzut şi ultima frunză din copacul vecin… Admir acum, o pustietate cărămizie, îmbinată cu ceaţa grea şi stropii mărunţi ai burniţei. S-a dus toamna… Am rămas pe drumul slinos şi difuz al noroaielor vremii târzii şi noaptea se lasă. Rămâne în urma decât o pată ştearsă a celui ce obişnuia să fie oraşul meu cel vesel, căzut acum într-o iremediabilă dezolare.
ra duhului ce atinge luna şi păşesc.. m-ascund sub un secular prieten, aşternându-mi toamna în rădăcina eternităţii sale.
Dacă tot este 31 octombrie, este Halloween. Desigur, nu ne aparţine această „sărbătoare” însa aşa este românul, profită de orice ocazie ce se iveşte, pentru a se distra… foarte frumos din partea lui.
++010.jpg)
Desigur, am fost şi eu prezentă, alături de direcţiunea şcolii, doamna dirigintă şi alţi membri ai consiliului profesoral şi, normal, alături de colegii mei. Trebuie să mărturisesc faptul că m-am distrat şi am savurat din plin această interpretare. Am trăit parcă rolurile şi am urmărit fiecare mişcare, transpunându-mă parca, pe mine pe scena, în faţa sutelor de feţe uimite.
.JPG)
"Zilele trec… Durerea mă înspăimântă cu fiecare clipă ce se scurge, părăsindu-mi sufletul departe de începutul sfârşitului nebănuit de stele… Privesc cerul, un infinit albastru pătat de plumbul norilor, iluziilor tresărinde. Am venit pe lume ca un mister aruncat într-o peşteră a tăcerii, rece şi grea, plină de durere şi ciudăţenie, frumuseţe.
tima scânteie, azvârlindu-mă, despotic, într-un haos inimaginabil, un adevărat chin pentru o inima crudă.
Frunzele toamnei mele se desprindeau uşor de crengile ce le sprijinise un întreg sezon. Frigul îşi găsea adăpost în camerele pustii ale arterelor iar ceaţa îmi umezea ultima mişcare a venelor moarte. Se aşternea uşor apelipisia în tot ce mă înconjura. Începuse, fără de veste, un nou anotimp. Trebuia să vindec acum rănile ce îmi sfârtecaseră trupul, însa ploaia se îmbiba tot mai puternic în borcanul meu cu speranţă. Eram nevoita să înfrunt adevărul iscoditor, tocmai acum, când convalescenţa mă depăşea iar melancolia mă devora."
"Uite-mă iar în fata unui neobosit monitor, aprins şi pierdut în
culorile pe care le tot schimb, uite-mă iar pe mine, aceea care îşi vaită timpul pe
care totodata se plange că nu ştie cum să şi-l petreacă, iar eu, neobosită simto durere, o lipsă sau mai degrabă un gol ce mă apasă şi imi împinge inima spre
nepăsare, însă totodată spre o stare greşită de melancolie, astfel strania mea
recunostinţă a sentimentelor mă înclină spre un imens semn de intrebare : cine
sunt eu? …ce vreau de la mine? … ce vreau de la oameni? CE?
Vorbesc cu un
prieten...defapt vorbesc cu mine. O paradigmă e viaţa mea, o întrebare fără
sfârşit şi totul porneşte de la acest ideal, pe care eu nu îl cunosc, astfel
plecând de la ideea de „azi”. Am rămas un simplu suflet pierdut pe pământ, careia
inima i-a dispărut, e îngheţată undeva, departe aşteaptând să se topească, să
vină primăvara, dar prea pare departe…
Of, greu mai e să vorbesc cu mine,
de ce tot timpul eu?! De ce e vorba numai despre acest „eu” trufaş, acelaşi
pronume de persoana I mereu? Asta sunt eu? O egoistă din rândul pământenilor, ce
trăieşte numai pentru a putea muri? Oare asta mi-e menirea? Prea îmi adresez
multe întrebari şi aştept un raspuns pe care nimeni niciodată nu mi-l va putea
da cu toate că în sufletu-mi, ca înfăţişare spirituală, îmi doresc să găsesc
într-adevar un motiv pentru care să consider că nu sunt, ca toti ceilalti, o
cale spre moartea ce-mi sapă tot mai mult mormântul înconjurat de flori albe, de
puritatea mea, de inocenţa-mi mângâietoare de care toţi profită. Să fiu eu un
înger coborât pentru a fii pedepsit?
De ce mă mai intreb?! Cu siguranţă nu!
Mereu eu…eu sunt mereu victima. Prea m-am obişnuit să joc rolul de victima
într-o dramă de doi bani, o telenovelă pe care toţi o ignoră. Aici, într-adevar
sunt eu, nu ştiu ce vreau să fiu dar ştiu că, cu siguranţă trebuie să mă schimb,
să fiu un om nou cu o altă modatitate de a întelege mamiferele ce îmi mănâncă
din trup cu napăsare şi îmi sorb sangele-mi pur ca nişte vampiri înfometaţi după
sentimente pe care să le poata distruge. Fantome mă înconjoară, fiindcă trăiesc
o iluzie, sunt eu, cea naivă, încolţită de hiene flămânde. Ce sanse mi-ar putea
acorda viaţa? Cine s-ar obosi să îmi cruţe inima, viaţa, ce hienă ar putea
deveni vegetariană numai pentru a salva un mieluţ ce încă nu şi-a trăit viaţa,
numai datorită bunătăţii sale? Cine?! NIMENI… toţi lupii, toate animalele
înfometate şi sălbatice ale naturii mă înconjoară şi mă urmăresc cu ochi
sticloşi, aşteptând să mă sfâşie cu sânge rece şi cu colţi mari şi pătrunzători.
Ah, ce scenă frumoasă, eu, un biet miel asaltat de hiene şi lupi ce sfâşie crud
din mine, rupând până la cea mai mică bucăţică din mine, făcându-mă ferfeliţe,
feliuţe inegale, bucăţele, lăsând în urma mea numai o baltă sinistră de sânge,
un sânge ce nu a apucat să simtă pulsul şi fericirea. Dar totuşi, ochii mi-au
rămas treji, şi privesc goi la jivinele ce nu au ştiut să mă aprecieze, să mă
lase să trăiesc… Dar de ce? De ce să trăiesc?! Nu sunt demnă de o viaţă până nu
învaţ să mă opun, să spun „nu” cu mult curaj şi să nu mă mai tem că aş fi
ranită, fiindcă dacă „nu”-ul meu mă va lovi, înseamnă că defapt nu meritam să
spun „da”, deci, viaţa merge înainte…"
„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul
din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea
dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din
ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie
sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una
proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră,
înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi
pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul
în sine“ - acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ -- O
astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi
recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se
află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“
se străduiesc ei către „ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele
din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa fundamentală a metafizicienilor
este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu
le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala
era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că
ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de
existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare
evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea
nu sunt cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai
mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din
„perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda
întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului,
s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală
aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca
valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul
înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar
identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar
cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta
trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi
înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai
primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului. - Şi o spun cu toată
seriozitatea: văd apărând asemenea noi filozofi."
Simt cu fiecare clipă că inima-mi vibrează tot mai puternic şi simt o necesitate nebună de a evada din trup spre a alerga pe străzi şi a cânta. Emoţia se zbate în duhu-mi crud şi mă bucur că în sfârşit mă pot ridica, să trăiesc din nou.
"Cum să se înţeleagă, mă întreb, fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momâia de la 6 sau cu fetiţa ambiţioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 ani cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urata de la 10 cu frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneaţa cu timida, revoltata cu fricoasa, isteaţa nesuferită cu încrâncenata şi confuza pe care acum le preţuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasa, şi tot aşa."Simona Popescu - Exuvii
Mai ştiţi muzica veche, muzica pe care orice suflet dansa, chiar dacă poate, undeva durerea apasă nepăsarea... Muzica, versurile, trăirea... Orchestra, instrumentele răsună tainic... Nimic nu se compară cu ceea ce era, intr-adevăr muzica anilor trecuţi… Nu putem asemăna această comoară cu ceea ce noi azi numim muzică, sunetele disperate ce aleargă tragic prin urechi şi ne evocă o serie de scene sinistre, chiar şi cele mai nevinovate, başii ce ne intră în contrast cu liniştea sufletească...
Totul s-a schimbat, dar oare noi, nu suntem la fel?
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pour qui j'existerais?
Des passantes endormies dans mes bras
Que je n'aimerais jamais
Et si tu n'existais pas
Je ne serais qu'un point de plus
Dans ce monde qui vient et qui va
Je me sentirais perdu
J'aurais besoin de toi
Et si tu n'existais pas
Dis-moi comment j'existerais?
Je pourrais faire semblant d'être moi
Mais je ne serais pas vrai
Et si tu n'existais pas
Et Si Tu N'existais Pas
Je crois que je l'aurais trouvé
Le secret de la vie, le pourquoi
Simplement pour te créer
Et pour te regarder
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais?
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas
J'essayerais d'inventer l'amour
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour
Et qui n'en revient pas
"Iubim femeile pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţa. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care si le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îţi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime -a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joaca şah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câştigă. Pentru ca şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebra prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că au din când in când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătura, şi-atunci iţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatura feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. (completare personală: da, ciudat, şi mie îmi place piesa) Pentru că le termina Cohen (completare personală: mai ales "Dance me to the end of love" sau "The Letters"). Pentru că poarta un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poarta chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte şatinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvolta întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l vad în troleibuz. Pentru că beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-şi pun mana pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futese, calde, drăgălaşe. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o ora rontăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planeta greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor."
Interesante rândurile lui Mircea Cărtărescu, cu privire la femeie şi de ce sunt acestea iubite...
.JPG)
În fiecare noapte mă trezesc de cel puțin 4-5 ori pentru a-mi hrăni micuțul de doar două luni... ... Așa că timp de 10 minute, din două în ...
.JPG){kind=link}
.JPG){kind=link}
.JPG){kind=link}
