Ispita

Oare chiar trebuie ca de fiecare dată când ţi-e bine, să existe ispită? O ispită care străluceşte acolo, măreaţă, te strigă, te hipnotizează, te cheamă, îţi cântă, te vrăjeşte... şi ştii că ai deja ceva superb, ceva mult prea bun... şi exact atunci întorci capul şi vezi peste umărul stâng necunoscutul, învăluit în mătase aurie. Vrei să-l ai, dar asta presupune să dai drumul. Dacă în spatele mătăsurilor se află un cadavru? Cum poţi risca? De ce să rişti? Ce rost are??
Tentaţia e mare, sângele pulsează. Respiri greu. Nu ştii ce să faci. Nu ştii ce să alegi. Nu ştii ce vrei. Dar vrei ce-i drept. Ai aşteptat toată viaţa pentru ceea ce ai şi... când în sfârşit ai, vine complementul. Te simţi ca şi când ai avea un handicap. Trebuie să renunţi. Poţi păstra lucrurile aşa... să ţii ce ai şi să tragi cu ochiul spre mătăsuri, dar nu-i cinstit. Trebuie să ştie. Trebuie să ştii chiar tu. Trebuie să fii cinstit. Nu ceda ispitei, întoarce spatele păcatului şi dezveleşte cadavrul. Poate e viu. Dar nu da drumul.