Mărturisire

Nu ştiu de ce mă încearcă aşa de la o vreme un sentiment tare ciudat. Frumos dar... totodată neplăcut. Mă sperie, mi-e frică de el... Poate e primăvară, sunt astenică. Ştiu asta. Sunt fericită. Nu am mai fost niciodată atât de liniştită, dornică de un nou salt măreţ, atât de îndrăgostită de viaţă. Vreau să lupt. Vreau să reuşesc deşi mi-e lene. Am nevoie să mă împingă scaunul înapoi. Am nevoie să cred în mine.
Ţi-am spus vreodată cât de mult te iubesc? Ţi-am spus vreodată cât sunt de fericită când mă citeşti? Ţi-am spus vreodată ce simt cu adevărat pentru tine? Nu ştii. Nu ai de unde. Nici nu vei afla căci sentimentele stau închise într-un cufăr, de unde le scot doar pentru mine.
Mă străduiesc să fac ceva cu viitorul meu, cu viaţa mea dar mi-e frică. De la o vreme simt că nu mai am zile prea multe. Poate doar am luat-o razna dar nici nu mă mai sperie. Nu pot privi prea mult în viitor fără să mă văd o poză zâmbitoare pe-o piatră lipsită de viaţă. E ciudat. Şi totuşi...